Glasul mărturiei

I. Glasul convingerii

„Petru s-a sculat în picioare….” Nu i-a fost frică de piatra ce putea fi aruncată de vreun împotrivitor, nu i-a fost teamă că cineva îl va contrazice, sau că întreaga mulţime se va uni împotriva lui, aşa cum a făcut-o împotriva lui Isus. Şi-a „ridicat glasul” şi a reuşit să treacă peste batjocuri, peste adversitate şi să atragă atenţia, să explice şi să convingă mulţimea de natura pozitivă a fenomenului, având o acceptanţă de peste 3000 de oameni.

Puterea mărturiei

Faptele apostolilor 2:1-41

„Voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori…” (Faptele apostolilor 1:8)

Există o diferenţă între Biserica primară şi Biserica modernităţii. Biserica primară s-a rugat 10 zile, Petru a predicat 5 minute şi 3000 de oameni s-au pocăit. Biserica de astăzi se roagă 10 minute, predică 10 zile şi se pocăiesc 3 oameni.[1] Pentru a se pocăi 3000 de oameni, a fost nevoie de o singură predică; astăzi, pentru a se pocăi un om, este nevoie de 3000 de predici. Biserica primară nu avea nici mijloace de transport automatizate, nici sistem de amplificare a sunetului, nici măcar întreaga Biblie; nu avea radio sau televiziune, şi totuşi „toţi cei ce locuiau în Asia, Iudei şi Greci, au auzit Cuvântul Domnului”. (Faptele Apostolilor 19:10) Există un secret sau un principiu? Dacă este un secret, aş vrea să-l descopăr, dacă există un principiu vreau să-l aplic.

Cu ajutorul imaginaţiei vizualizez Rusaliile, dar aş vrea să le trăiesc personal într-un mod nou. Faptele Apostolilor, capitolul 2, relatează o sărbătoare bine circumscrisă istoric, cu personaje şi evenimente care ne uimesc. Totuşi, cred că Cincizecimea nu este doar o sărbătoare singulară ale cărei evenimente sunt doar amintire, ci o sărbătoare repetabilă care poate fi trăită în mod particular de orice credincios care vrea să fie martor pentru şi al lui Hristos. De fapt, nu poţi fi un martor al lui Hristos fără să treci pe la „Rusalii”. Experienţa Rusaliilor devine astfel un imperativ.

Moştenirea robilor Domnului

Isaia 54

Capitolul 54 din Isaia trebuie să-l vedem drept o completare, un rezultat al evenimentelor profeţite în Isaia 53. Isaia 53 prezintă suferinţa Robului Domnului. Suferinţa lui Hristos nu a fost un scop în sine, ci un mijloc prin care s-a realizat voia Tatălui. Autorul epistolei către Evrei spune că Isus a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea pentru că „avea ochii aţintiţi” spre bucuria răsplătirii (Evrei 12:2). Versetul 10, din Isaia 53, vorbeşte despre rezultatul suferinţelor lui Mesia: „o sămânţă de urmaşi” „va vedea rodul muncii sufletului lui şi se va înviora”. Biserica a germinat în suferinţa lui Hristos. Când Isus priveşte la creştini, Se înviorează.

Isus a urcat treptele victoriei privind dincolo de suferinţă. Suferinţa este o treaptă pe care se poate coborî sau urca. Treptele urcate de Isus au fost: Ghetsimani – locul rugăciunii şi al agoniei sufleteşti; Gabata – locul respingerii şi al agoniei fizice şi Golgota – locul răstignirii şi al autentificării.

Întoarcerea Regelui

Isaia 52:1-16

Intrarea lui Isus în Ierusalim a fost un eveniment istoric consemnat de evanghelişti şi dezbătut în multe rânduri. Diferitele semnificaţii ale evenimentului au atras atenţia istoricilor şi teologilor de-a lungul timpului.

Semnificaţia profetică. Intrarea lui Isus în Ierusalim este împlinirea unor profeţii ale Vechiului Testament.

Zaharia 9:9 „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar…” Această profeţie este o imagine plastică exactă a ceea ce s-a întâmplat în ziua intrării lui Isus în Ierusalim. Sunt profeţite (1) entuziasmul şi exuberanţa poporului din Ierusalim, (2) măgarul, animalul de povară, pe care nu a încălecat nimeni înaintea lui Hristos şi (3) faptul că El este primit ca Rege „neprihănit şi biruitor”.

Călătoria creştinului

Motivul călătoriei este des întâlnit în Biblie. Călătoria este un moment folosit de Dumnezeu pentru a interveni în vieţile oamenilor. Famenul Etiopian[1] şi Saul[2] au fost mântuiţi de Dumnezeu în timpul călătoriilor pe care le făceau. Dumnezeu este interesat de direcţia şi scopul călătoriei, dar mai ales de călătorul sensibil la glasul Lui mântuitor.

În plan real sau spiritual, călătoria semnifică o ieşire din orizontul cunoscut şi intrarea într-un necunoscut al lumii, gata de a fi explorat. Acest necunoscut nu este numai al spaţiilor străbătute în orizontul exterior, ci în egală măsură se dovedeşte a fi şi explorarea orizontului interior. „Trebuie să cunoşti pe alţii ca să te cunoşti pe tine.”[3] Necunoscutul din noi este dezvăluit în confruntare cu necunoscutul din afara noastră. Iată un teritoriu contemplativ al experienţei de cunoaştere pe care călătoria o face posibilă.

„Cel neprihănit va trăi prin credinţă!”

Habacuc 3:4

Cartea lui Habacuc este unică printre cărţile profetice. Această carte nu este un mesaj către oameni, ci este un dialog al profetului cu Dumnezeu care, aparent, nu vrea să explice de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă.

Contextul în care se afla poporul iudeu în timpul lui Habacuc era dezastruos. Pe plan politic, nesiguranţă şi teamă din cauza extinderii imperiului Babilonian; pe plan social, dezordine şi haos din cauza nerespectării Legii lui Dumnezeu. Dreptatea a fost înlocuită cu nedreptatea, încrederea în Dumnezeu cu încrederea în braţul omului. Hoţia, lăcomia, batjocura erau prezente din plin. Nelegiuirea şi necredinţa domneau peste tot.

Nica şi Bela

Discurs imaginat în faţa unui deţinut

Salut! Ce mai faci?

Nu ştiu ce să-ţi spun, nu cunosc lumea ta, nu te cunosc pe tine, suntem din două lumi diferite, dar cred că avem ceva în comun, şi anume: dorinţa de mai bine. Astăzi stau în faţa ta, tu te uiţi la mine ca la un moralist care vine să-ţi aducă aminte că eşti vinovat, că pentru societate eşti un stigmatizat.

Aş vrea să fiu deschis cu tine, aş vrea să te ajut cumva, să-ţi fiu de folos. Eşti într-un loc în care natura lucrurilor face să mă asculţi şi eu pot sta de vorbă cu tine. Nu am fost niciodată în puşcărie, nu am avut pe nimeni apropiat care să fi trecut pe aici. Mă face acest lucru mai bun, mai moral? Da, mai dezirabil în societate, dar cine sunt eu să-ţi dau sfaturi, cine sunt eu să te judec? Eu nu pot să te condamn, nici măcar nu pot şi nici n-am de gând s-o fac. Nu te justific, încerc să te înţeleg, să înţeleg ceva din lumea ta, lumea în care ai intrat fără să doreşti acest lucru, o lume care a devenit a ta drept consecinţă a faptelor tale.

Amprenta principiilor

Lumea în care trăim este o lume în care domneşte relativismul, materialismul, individualismul, senzualismul, dar şi sentimentul că lucrurile au scăpat de sub control. Într-un asemenea mediu, este foarte uşor să trăieşti sentimentul neputinţei: „Când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?“ (Psalmi 11:3)

Temelia moralităţii se surpă într-o societate decăzută prin abdicarea de la orice standard şi acceptă promovarea imoralităţii şi a iresponsabilităţii morale. Corupţia, manipularea şi exploatarea umană sunt prezente într-o societate în care numai satisfacţia imediată contează. Familia clasică nu mai prezintă interes. Noţiunea de cuplu este redefinită. Concubinajul, divorţul, avorturile şi abuzurile sunt aşa de frecvente, încât au devenit un aspect normal al societăţii postmoderne. Latura spirituală este căutată în ocultism şi practici mistice, sau este satisfăcută prin simple speculaţii metafizice. Dumnezeu, mântuirea, judecata finală şi învierea se reduc toate la un semn de întrebare, ignorat cât de mult se poate.

Există taine

Care este cel mai mare dar dat omului de către Dumnezeu? Viaţa, libertatea, gândirea, uimirea, sensul, scopul, speranţa, dragostea… Dar există un „cel mai mare dar” cu adevărat? Şi, dacă există, de ce trebuie neapărat să-l numim? Doar pentru a-l folosi ca pivot al unei ierarhizări? Şi apoi, prin subiectivitatea care ne caracterizează, vom considera mai multe daruri ca având statutul de „cel mai…” Şi dacă sunt darurile lui Dumnezeu, de ce trebuie să le analizez, să le ierarhizez, să le pătrund cu mintea mea nemulţumită, în loc să le folosesc şi să mă bucur de ele?

Cu sau fără voia lui, omul a creat o istorie care îl descrie. De-a lungul vieţii lui, omul a experimentat zâmbetul şi lacrima, curajul şi teama, dragostea şi ura, siguranţa şi neliniştea, sănătatea şi suferinţa, pacea şi lupta, sărăcia şi bogăţia, libertatea şi robia, cunoaşterea şi dezinformarea. Toate acestea au constituit o permanentă provocare pentru îmbogăţirea bagajului său informaţional şi relaţional moştenit de la părinţi. Putem numi această provocare care-l confruntă pe om căutare. Dorinţa omului de semnificaţie, schimbare şi nou, a impus căutarea drept o constantă a existenţei lui.

Toleranţa nu este o virtute

Latinii înţelegeau prin toleranţă capacitatea de „a suporta”, „a îndura”, „a rezista”. Sensul cel mai potrivit ar fi: „a suporta în tăcere”. Toleranţa este atitudinea legitimată social, o datorie opresivă moral, care nu este însuşită din convingere sau plăcere; ba mai mult, te supune unor eforturi peste dispoziţia uzuală, peste disponibilitatea obişnuită. În accepţia comună, toleranţa semnifică, în primul rând, „indulgenţă”, „îngăduinţă”, „răbdare”.

Omenirea a avut nevoie de „Declaraţia Drepturilor Omului” ca să statornicească dreptul la opinie, religie, educaţie, muncă… A fost nevoie de „Legea Drepturilor Civile” şi de acţiunea militantă a lui Martin Luther King pentru a elimina atitudinile de rasism şi ură de clasă, în cea mai democratică şi liberă ţară din lume la data respectivă (1969).