Trăim într-o lume care manifestă o evidentă ignoranţă faţă de valorile morale creştine. Lumea merge pe drumul său, însă în calitate de creştini nu ne putem deresponsabiliza de vocaţia noastră misionară prin care suntem o lumină în lume. Creştinismul are o voce care trebuie să se audă, altfel tăcerea ar putea fi interpretată drept aprobare.
Există trei tipuri de etică: (1) Etica situaţională, în care individul acţionează în virtutea contextului; (2) Etica deontologică în care omul acţionează în virtutea unor reguli, convenţii sau norme la care aderă sau sunt autoimpuse. Această etică are o natură contractualistă. (3) Etica teleologică, în care se are în vedere consecinţele acţiunilor întreprinse. Cei mai mulţi folosesc ca normă a comportamentului lor etica teleologică, decizia este luată în virtutea potenţialelor efecte sau consecinţe. Dacă o decizie are ca urmare efectele scontate, atunci vorbim de eficienţă; dacă nu atunci vorbim de eşec sau faliment. Acest tip de etică este foarte periculos, pentru că niciodată nu poţi prevedea exact efectele deciziei tale. În grădina Edenului Eva a decis să mănânce din rodul pomului oprit, dar nu a decis şi consecinţa: izgonirea din rai. Etica teleologică se bazează pe o evaluare anticipată a avantajelor şi dezavantajelor, un calcul care nu se potriveşte şi după ce decizia a fost luată.
Nu tot ce este posibil este permis.
Marea întrebare în faţa spectacolului moravurilor şi mofturilor este: Tot ce este posibil este şi permis? Ceea ce progresul şi societatea a făcut posibil devine la un moment dat o practică curentă, astfel încât moralistul se află în faţa unui spectacol la care asistă complet dezarmat. Cel mult poate să condamne nebunia omenească spunând ce trebuia făcut, dar fără a-şi face iluzia că va fi luat în serios.
Nu tot ce este legal este şi moral.
Orice obiecţie pe care morala creştină o ridică faţă de o problemă contemporană se loveşte de un argument care a devenit magic în sine. Toate pornirile omului spre noi sfere interzise moral sunt puse pe seama unui cuvânt: progres. Orice apel la moralitate şi etică este etichetat drept fanatism sau acţiune retrogradă. Să te opui progresului, ne întoarcem la Evul Mediu, la Inchiziţie! Cuvântul progres a devenit un cuvânt magic, şi ce este magic prin natura sa este iraţional, atât de iraţional încât progresul a devenit identic cu regresul.
De pildă, în numele progresului s-a legalizat în timpurile noastre avortul care era practicat şi în antichitate. În numele progresului se legalizează azi eutanasia – practicată şi în antichitate. În numele progresului în China sunt sufocaţi copiii ca să evite suprapopularea. Şi în vechime la Sparta şi la Roma copiii erau “sacrificați”, mai ales cei bolnavi, sau cei firavi sau care nu aveau părinți sau părinți cu situație socială periclitată. Unde e progresul? Reîntoarcerea la practicile barbare pe care omenirea le abandonase atunci când etica creştină era normativă. În acelaşi fel, odinioară, în Egipt era o lege prin care toţi copiii de gen masculin ai evreilor trebuiau ucişi la naştere. Era legal, însă nu şi moral. Evreii erau un popor monoteist care credea într-un singur Dumnezeu şi se ghida după Legea Lui. Nu tot ce este legal este şi moral. Moaşele evreilor care nu s-au supus legii Egiptului și au salvat copiii evrei au fost lăudate şi răsplătite de Dumnezeu. Ele au ales să încalce Lege Egiptului pentru a asculta de Legea lui Dumnezeu.
Problema unui fenomen social care este disputat din punct de vedere moral este amplificată dacă acel fenomen este reglementat prin legea constituţională. În acest caz nu mai acţionezi contra unui fenomen, ci contra unei instituţii juridice care sfidează orice normă socială, alta decât cea acceptată de ea. În acest caz problemele devin atât de încurcate încât trebuie să treacă foarte mulţi ani, iar problema să capete proeminenţă socială astfel încât să ai opinia publică de partea ta ca să poţi ataca acea lege care încalcă principiul moral. De exemplu, ca Legea drepturilor civile să fie promulgată în America a fost nevoie de acţiunea socială manifestă a lui Martin Luther King (1969) prin care a abolit o altă lege şi în acelaşi timp un întreg sistem de gândire care se înrădăcinase.
Manifestaţia lui Martin Luther King a fost un succes în tratarea problemei etice a rasismului, însă nu cred că se poate vorbi despre posibilitatea unui modalităţi asemănătoare atunci când este vorba de alte aspecte şi probleme sociale, de exemplu avortul, prostituţia, homosexualitatea, eutanasia. Nu putem să ne permitem ca aceste fenomene sociale să fie controlate printr-o lege care să le accepte sau chiar să le promoveze ca norme de civilizaţie. Dacă acest lucru se întâmplă (ca în cazul altor ţări “civilizate”) atunci lupta pentru principiile morale este mult mai grea şi cu şanse de reuşită mult mai mici. Credem că norma de civilizaţie nu are de-a face cu promulgarea unor astfel de legi care să încalce principiile moralei creştine.
Termenul de “morală” se foloseşte în ultima vreme foarte rar, atunci când este vorba de reglementarea normativă a comportamentului şi conştiinţei individuale. Sunt preferate alte expresii terminologice: “control social”, “obicei”, “normă”, “reguli” ale grupului, “aşteptări normative”, şi “orientări valorice” (când se apreciază motivaţia acţiunilor), “socializarea” indivizilor şi “interiorizarea” valorilor şi prescripţiilor grupului în conştiinţa individului (când se descrie procesul formării convingerilor şi devierea de la “conformismul” existent în “ordinea normativă”, inclusiv acţiunile care au caracter moral şi amoral). Într-un cuvânt în toate cazurile în care sunt menţionate fenomenele proprii domeniului moralităţii, noţiunile utilizate în literatura etică, filosofică şi teologică – morală, moralitate, şi sensurile înrudite – cel mai adesea lipsesc. Sociologii substitue termenul uzual de “moralitate”, utilizat de filosofi, teologi, moralişti, în decursul veacurilor cu cel de “valoare”.
-
Interpretarea morală a clonării
Clonarea este tehnica de reproducere asexuată de celule şi organisme obţinându-se celule şi organisme genetic identice.
Există două metode de producere a clonilor. Prima, prin sciziune genetică. Celulele în primele faze embrionare, deci până la nidarea în uter, când sunt încă omnipotente şi nediferenţiate, sunt divizate şi în felul acesta se obţin, artificial, gemeni identici, având acelaşi material genetic. A doua metodă, cea asexuată, constă în transferarea de nucleu Din ovulul fecundat sau nefecundat se extrage sau se inactivează nucleul (eventual nucleele) şi se introduce în nucleul celulei altui individ, al oricărei celule, afară de celula sexuală, adică de spermatozoid. Astfel, clonul obţinut, primind în întregime patrimoniul genetic este identic cu individul de la care s-a preluat nucleul celulei. Dacă în cazul primei metode se pot obţine puţini cloni, în cazul celei de-a doua metode, multiplicarea în serie, ca la xerox, nu cunoaşte limite, cel puţin teoretic.
În 1950 s-a realizat clonarea la broască, şi în 1980 s-a realizat clonarea mamiferelor în stadiul blastocite – 8-16 celule. Se credea că nu se putea trece peste această fază embrionară (aprox. 14 zile de la fecundare), însă această ipoteză s-a prăbuşit în februarie 1997 când revista Nature a anunţat naşterea prin clonare a oiţei Dolly. Aşadar nu era adevărat că celulele îşi pierd patrimoniul genetic la 14 zile de la fecundare. Mai multe state au permis avortul şi experienţele pe embrion pe baza afirmaţiei savanţilor despre potenţialitatea celulelor embrionului. Astfel au comis o eroare enormă care a fost dovedită prin naşterea oiţei Dolly. Embrionul este o fiinţă umană care păstrează bagajul genetic. Însă acest rezultat pozitiv, prin care se dovedeşte că avortul este o crimă, nu validează moral clonarea.
Naşterea lui Dolly a provocat mare panică, alarmă, polemici aprinse în opinia publică. Preşedintele Clinton a cerut încetarea experienţelor în vederea clonării umane şi a suspendat subvenţiile de la stat spunând: “Nu vă jucaţi de-a Dumnezeu”. Preşedintele J. Chirac în declaraţia Parlamentului European spunea: “Clonarea fiinţelor umane nu poate fi justificată şi tolerată de societate, întrucât ea reprezintă o gravă violare a drepturilor fundamentale ale omului, e contrară principiilor egalităţii dintre fiinţele umane pentru că permite o selecţie eugenistă şi rasistă a speciei umane, lezează demnitatea fiinţei umane…” Papa Ioan Paul al II-lea a reacţionat energic într-un discurs care vorbeşte despre “experienţe nepermise şi tulburătoare”, despre “manipulări halucinante”, “despre tentaţiile unei nebunii autodistrugătoare”.
Reacţiile împotriva clonării umane s-au născut în parte dintr-o frică iraţională, amplificată de o mass-media preocupată de a crea senzaţie decât de a prezenta adevărul obiectiv. Era teama că ce se citea în romanele SF şi filmele de ficţiune va deveni realitate. Era frica, de pildă, că vreun dictator dement se va apuca să fabrice în serie o armată de clonaţi cu care să cucerească lumea. Multă lume fusese impresionată de filmul The Boys from Brazil (1978), în care este prezentat un diabolic doctor preocupat să producă o armată de cloni ai lui Hitler din celulele dictatorului conservate în acest scop. Mai era şi frica de pierdere a identităţii, a personalităţii. Prin clonare societatea ajunge o turmă de oi sau un muşuroi de furnici fără chip distinct. Omul identic la chip cu clonatul devine dublura lui, nu mai e nici el însuşi, nici altul sau este şi el însuţi şi altul. Această teamă se naşte din faptul că persoana umană este redusă la dimensiunea ei materială, adică biologică-genetică.
Trebuie reamintit că o clonă este copia identică a unei persoane doar din punct de vedere genetic. Ca să putem spune că o clonă este identică cu originalul ar trebui să se poată transfera inclusiv memoria şi personalitatea acelei persoane în corpul cel nou, iar pentru moment (cel puţin în următorii zeci de ani) nici nu se pune problema unui asemenea lucru. Mai ales că nu se cunoaşte nimic despre cum ar interacţiona, cum s-ar comporta o clonă umană ajunsă la maturitate, în relaţia cu celelalte fiinţe umane.
Motive pro şi contra
Savanţii sunt mândri de realizările lor şi nu acceptă nici o limită în calea cercetării ştiinţifice, şi fără îndoială, vor realiza clonarea omului. Nu mă îndoiesc că pe undeva, prin lume, există persoane care încearcă să creeze clone umane şi probabil că vor reuşi dar, datorita reacţiilor pe care le-ar trezi în societate (în ultimul timp si din punct de vedere juridic), se văd obligaţi să acţioneze discret. Instinctul de curiozitate al omului este mult mai puternic decât instinctul de conservare. Curiozitatea, fascinaţia descoperirii unui nou teritoriu ştiinţific îi va îndemna pe cercetători să continue. Nici o lege nu-i poate împiedica, aşa cum nu i-a împiedicat să fabrice arma atomică.
Hans Ionas (1997), unul dintre părinţii geneticii, prezenta avantajele clonării umane. Amintesc câteva dintre ele:
-
Posibilitatea de a produce indivizi geniali, frumoşi cu calităţi excepţionale, ceea ce va îmbunătăţi rasa umană.
-
Se vor produce indivizi sănătoşi, evitându-se riscurile bolilor ereditare care există în înmulţirea pe cale sexuală.
-
Toate familiile sterile vor putea să aibă copii (şi aş adăuga – o soluţie la îndemână pentru homosexuali)
-
Oricine va putea să aibă copii aşa cum îi doreşte, băiat sau fată, cu celule luate de la o celebritate pe care o admiră, un tată se poate multiplica pe el însuşi, o mamă pe ea însăşi. Familiile de lesbiene pot să aibă şi ele copii prin celule somatice luate una de la alta.
-
Părinţii cărora le moare copilul vor putea să-l reproducă cu celule păstrate de la copil înainte de moarte.
-
Apoi, utilizarea clonului în scopuri medicale, pentru a furniza material de transplant.
-
Nu în ultimul rând, savantul nu uită să reamintească posibilitatea realizării unei armate de cloni care să-i confere liniştea în faţa pericolului constituit de chinezi şi ruşi prin numărul lor mare.
Aceste “avantaje” nu sunt decât simple promisiuni manipulatorii care au rolul să creeze un grad mare de acceptanţă a cercetărilor în domeniul clonării umane în rândul opiniei publice. Multe persoane au cerut să fie clonate antrenaţi în acest joc ştiinţific al cărui rezultat nu poate fi prevăzut. Există persoane bogate care sunt gata să finanţeze personal continuarea cercetărilor.
Pericolele clonării
Cred că trebuie subliniat foarte clar că nu vorbim de avantaje şi dezavantaje, raport care caută să încline balanţa într-o anumită direcţie, implicit cea a avantajelor; ci vorbim de promisiuni fără acoperire şi pericolul real al visului nebun al omului, visul izvorât din dorinţa lui de a se juca de-a micul dumnezeu, visul de a învinge moartea şi pe Dumnezeu. Însă tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte, plăcere fără consecinţe negative sunt numai nişte iluzii, o utopie dulce care oferă omului o speranţă deşartă. Durerea, moartea, consecinţele implicite ale acţiunilor omului vor continua să există în pofida visului frumos al clonării, mai ales că omul este expert în provocarea dezastrului pentru semenul său şi implicit pentru sine însuşi.
Mai întâi există pericolul distrugerii relaţiilor familiei, dispariţia legăturilor de rudenie. Prin acest tip de reproducere pot apărea combinaţii dintre cele mai stranii: un copil, poate fi tatăl sau mama surorii sale. La un moment dat, femeile, multiplicându-se prin clonare ar putea să se dispenseze de bărbaţi şi să-i elimine din habitatul lor. Astfel, mitul amazoanelor, populaţia de pe ţărmul Pontului Euxin (Marea Neagră) formată exclusiv din femei războinice, prin clonare ar putea deveni realitate.
Clonarea ar putea reduce patrimoniul genetic atât al oamenilor cât si al animalelor (de casă). Prin producerea de clone multiple apare riscul de a crea o populaţie formaă din indivizi identici (nu este cazul in momentul de faţă). Aceşti indivizi obţinuţi prin clonare ar putea să sufere de aceleaşi boli sau să fie sensibili la acelaşi tip de agenţi patogeni iar un singur virus ar putea extermina populaţia de pe o zonă întinsă , chiar o specie întreagă .
Clonarea ar putea acţiona în defavoarea evoluţiei și prin faptul ca oamenii s-ar putea decide să cloneze doar animalele cele mai potrivite pentru ei. Clonarea (ingineria genetică) ar putea fi folosită pentru a crea “omul perfect” (sau soldatul perfect – un scenariu des întâlnit la Hollywood) sau un om cu o putere fizică deosebită, dar o inteligenţă sub-normală, o subclasă genetică. Clonarea ar putea avea efecte dezastruoase în cadrul familiei căci un copil născut prin clonarea tatălui, de exemplu, ar putea fi considerat un frate geamăn identic al originalului. Efectul psihologic asupra fiinţelor umane (clone) la un asemenea lucru nu este încă studiat și cunoscut.
În final, dar nu în cele din urmă, care ar fi drepturile unei clone? Cele ale unui frate geamăn sau ale unui copil al originalului? Ar avea măcar drepturile unei fiinţe umane? Iar dacă originalul ar ucide o clonă de-a lui (sau invers) ce ar fi acest lucru din punct de vedere legal: o crimă sau o sinucidere?
Într-un articol “Doriţi o copie identică a dumneavoastră”, apare repetat ideea înlocuirii unei fiinţe (persoane sau animal) cu o clonă. Ei bine, acest lucru este imposibil cu tehnologia actuală. Se poate obţine cel mult un frate geamăn al fiinţei respective, iar factorul uman al pierderii unui (unic) copil s-ar estompa până atunci când părinţii ar începe să-l asemene cu originalul. În privinţa lui Isus ideea mi se pare cel puţin ciudată! Chiar presupunând că s-ar reuşi crearea unei clone a Lui (iar acest lucru este de la bun început îndoielnic din cauza trecerii timpului și a autenticităţii relicvelor), ipoteza că ar avea “puteri divine” ar putea duce doar la presupunerea ca Isus a reprezentat o mutaţie genetică (spontană sau realizată de cineva) pe un fond de speculaţii religioase.
Credeţi că o clonă a lui Einstein s-ar ridica la nivelul marelui său înaintaş? Este puţin probabil că s-ar apuca din nou de fizică sau că ar avea suficientă motivaţie psihică pentru a descoperi ceva nou (în orice domeniu). Ar putea ajunge la fel de bine un mecanic sau profesor de școală. În cazul în care chiar s-ar reuşi să se facă o clonă a marelui savant s-ar dovedi poate cel mai bine influenţa educaţiei și a mediului de viață asupra unei fiinţei umane. S-a vehiculat ceva asemănător referitor la Hitler și la influenţa pe care o clonă de-a lui ar avea-o asupra lumii din timpul prezent.
Parlamentul României a votat în anul 1998 o lege prin care este interzisă clonarea la noi în ţară. Pană la rezolvarea și calmarea scandalului iscat de clonare, în mai toate țările, va trece destul timp. Acest lucru este sigur. Există două posibilităţi: fie clonarea va dispărea (sau în cel mai rău caz va ajunge la dispoziţia serviciilor secrete, deci în afara ochilor publicului), fie va deveni ceva comun, ceva cu influenţe în viața de toate zilele (ca și energia nucleară, de exemplu). Atât doar că cercetarea în domeniul clonării ca şi în cazul energiei nucleare, va trebui să ajungă la o suficientă maturitate (și implicit control) pentru a fi acceptată de oamenii de rând.
De ce?
Imaturitatea acestei ramuri a ştiinţei, faptul că nu este pe deplin cunoscută și impactul major pe care deja îl are în societate (cu influențe directe asupra condiţiei fiinţei umane) este și motivul pentru care reacţia generală este una de respingere. Oamenii încă nu sunt capabili să accepte uşor un lucru nou, mai ales ceva ce este pe cale sa schimbe lumea aşa cum o ştiu. “Joaca de-a Dumnezeu” ne este specifică, dar nu atunci când experimentăm pe noi înşine. Doar timpul va aduce estomparea acestor reacţii negative, cel mai probabil este că se va ajunge să se accepte clonarea ca făcând parte din curba de dezvoltare tehnologică pe care deja ne-am înscris.
Concluzii
Omul crede că poate deveni stăpânul vieţii creând fiinţe umane sau autocreându-se, în alt mod decât o face Dumnezeu; se consideră nemuritor şi veşnic perpetuându-şi propria fiinţă în clonii somatic identici pe care îi creează. Ca şi Dumnezeu, care a făcut om după chipul şi asemănarea Sa, şi omul a făcut om după chipul şi asemănarea sa.
În spatele clonării se ascunde aceeaşi tendinţă luciferică a omului de a fi ca Dumnezeu, de a se substitui lui Dumnezeu, de ai substitui lui Dumnezeu prerogativele, de a-şi afirma autonomia totală faţă de Dumnezeu. “Am furat din nou zeilor focul” – scria Aldo Schiavone în ziarul italian “Republica”, imediat după ce s-a născut Dolly.
Clonarea nu este o procreare, ci o reproducere la nivel zootehnic, un atentat la demnitatea persoanei obţinute prin clonare. Un clon nu are tată sau mamă, nu e rodul unui act de iubire dintre părinţi, ci un produs de laborator, obţinut cu ajutorul unei maşini de fabricat fiinţe umane în serie, un obiect făcut la comandă.
Etica creştină şi-a spus cuvântul, şi trebuie să trateze problema clonării aşa cum este ea la ora actuală – o simplă speculaţie. Ar fi comic să ne punem probleme de genul natura păcătoasă a clonului uman, sau evanghelizarea clonului, sau mântuirea unei clone. Din acest punct de vedere visul frumos al omului pentru viaţă fără de moarte devine un coşmar dizgraţios şi hâd.
Nu trebuie să fii creştin ca să argumentezi împotriva clonării şi să vezi că premisele lui ignoră şi principiile eticii bunului simţ. În mod evident o orientare utilitară spre alte existenţe umane este deja luxuriantă în cultura noastră, cu efecte vătămătoare şi consecinţe dezumanizante oriunde se manifestă această tendinţă. Sunt anumite domenii în care curiozitatea trebuie ţinută în frâu. Această situaţie va fi agravată în viitor, dacă va fi legitimată clonarea. Creştinismul insistă că rasa umană este unică în natură, unică datorită libertăţii noastre autentice, transcendentă şi divină. Acest lucru oferă un model de respect şi tratament moral uman consecvent.
Bibliografie:
Drobniţki, O. G., Noţiunea de morală, partea I, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981
Dumea, Claudiu, Omul între “a fi” sau “a nu fi”, Problemne fundamentale de bioetică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1998.
J. S. Feinberg and P. D. Feinberg, Ethics for a Brave New World, Wheaton: Crossway, 1993
Journal of the Evangelical Society, December 1997, “Human Life Is Not Sheep: An Ethical Perspective On Cloning” – Glen G. Scorgie And Claire F. Evans Jones
Lewis C. S., The Abolition of Man (New York: Macmillan, 1947).
R. Cole-Turner, The New Genesis: Theology and the Genetic Revolution, Louisville: Westminster/John Knox, 1993
Stan N., Marinescu P., Filosofie, Manual pentru clasa a XII-a, tip B, Editura Economica Preuniversitaria, 2002
Mi-am propus să scriu despre acest subiect cu mult timp în urmă. De fapt atunci când am lansat blogul m-am gândit să fie un fel de ghid care să recomande cărți și alte resurse creștine și desigur propriile mele texte scrise pe diverse subiecte, însă până azi nu am prea reușit, însă nu renunț la idee.
