F. D. E. Schleiermacher (1768-1834)
Schleiermacher este întemeietorul hermeneuticii generale. Nu a publicat, însă a ţinut cursuri şi conferinţe pe această temă. „Hermeneutica, ca artă a înţelegerii nu există în genere, ci există doar mai multe hermeneutici generale.”
Procesul înţelegerii este invers celui alcătuirii unui discurs. A înţelege înseamnă a gândi pornind de la expresia lingvistică, acelaşi lucru pe care autorul a încercat să-l transmită. Obiectul hermeneuticii este aşadar discursul scris sau rostit. Hermeneutica are în vedere atât latura gramaticală, cât şi cea personală a interpretării. Hermeneutica are rolul de a trece dincolo de litera textului pentru a reliefa spiritul autorului plecând de la semnele prin care acesta se obiectivează. Această latură tehnică a hermeneutică este numită de Schleiermacher, interpretare psihologică.
Hermeneutica este o artă de aceea ea poate şi trebuie să urmeze reguli clare. Este adevărat că înţelegerea se produce uneori de la sine, dar nu este întotdeauna corectă. Spre a evita erorile, hermeneutica trebuie să se instituie pe reguli ferme, aplicabile în cazuri concrete, nu să se rezume le precepte generale. În înţelegerea lui Schleiermacher, neînţelegerea este un proces general, iar înţelegerea corectă este o excepţie.
Înţelegerea este, ca şi gândirea o facultate naturală, dar care la manifestarea lor spontană ambele conduc la rezultate aproximative şi erori. Aşa cum logica este etalonul gândirii, hermeneutica este chemată să pună ordine în lumea interpretării. Interpretarea naturală este neştiinţifică.
Schleiermacher vorbeşte nu despre incidenţa neînţelegerii, ci despre o universalitate a ei. Dintr-o asemenea perspectivă, hermeneutica nu are de a face cu textele obscure, ci cu discursul ca întreg. Pentru Schleiermacher, fiecare discurs are o latură incomprehensibilă în mod implicit. Hermeneutica lui Schleiermacher este o critică a facultăţii de a înţelege, apunea Nicolae Râmbu, traducătorul lui Schleiermacher, în limba română.
Schleiermacher atrage atenţia asupra iluziei de a înţelege pe deplin un text. „Pentru a înţelege pe deplin un text trebuie să cunoaştem toate realizările şi valenţele limbii în care acesta a fost scris, ceea ce, fireşte, este imposibil.” „De asemenea, continuă Schleiermacher, pentru a avea o înţelegere psihologică definitivă ar trebuie să avem o cunoaştere completă a omului, ceea ce este din nou imposibil” În acest context hermeneutica nu devine nicidecum o disciplină inutilă, ci capătă forma unei reconstrucţii a sensului pe care autorul însuşi a căutat să-l exprime. „Trebuie, în primul rând, să-l înţelegem pe autor aşa cum s-a înţeles el însuşi şi, în al doilea rând să-l înţelegem mai bine decât a făcut-o el însuşi.”
Înţelegerea unui discurs nu poate fi niciodată o operaţiune încheiată. „Idealul irealizabil al unei definitive interpretări are rolul de a aminti interpretului că există şi o altă perspectivă asupra sensului unui discurs, că o interpretare mai bună este oricând posibilă.”
Schleiermacher a propus anumite reguli de interpretare, mai ales în partea gramaticală a hermeneuticii sale. În cea psihologică se tratează discursul ca manifestare a unei individualităţi, el subliniază caracterul de divinaţie, pe care-l îmbracă în mod necesar orice demers hermeneutic. Interpretul trebuie să intuiască ceea ce a vrut cu adevărat să spună. Astfel, Schleiermacher a ajuns la concluzia că procesul hermeneutic comportă întotdeauna un anumit grad de aproximaţie, un anumit risc.
Abordarea ştiinţifică a hermeneuticii se confruntă cu un paradox, pe de o parte în latura gramaticală, hermeneutica este fermă şi clară şi depinde întru totul de reguli; pe de altă parte, în latura psihologică, hermeneutica ţine de intuiţia, abilitatea şi talentul interpretului. Universalitatea neînţelegerii decurge din necesitatea dialectică. Interpretul intră în dialog cu textul însuşi, pune întrebări şi se lasă interogat. Fiecare cuvânt este o chemare la dialog şi la o construcţie de sens.
Interpretarea gramaticală
Un text oarecare nu mai poate fi înţeles după un timp decât dacă este „tradus” în limba contemporană. Limbajul este mediul în care omul se singularizează. În acest fel, limbajul trebuie văzut din dublă perspectivă: ca o manifestare a gândirii şi ca un element de contact, de relaţionare. Nu există gândire fără limbaj, iar limbajul presupune existenţa celuilalt. De aceea, interpretarea gramaticală, aşa cum o concepe Schleiermacher, presupune şi o reflectare a tradiţiei spirituale întemeiate şi păstrate în limba respectivă. O întreagă istorie pulsează în fiecare cuvânt rostit sau scris, ecoul unei întregi tradiţii se face auzit în fiecare text. Interpretarea gramaticală şi cea psihologică sunt complementare.
În prelegerile sale despre viaţa lui Isus, Schleiermacher ilustrează principiul hermeneutic conform căruia nici un autor nu poate fi sustras epocii şi comunităţii din care face parte. Conform primului canon al interpretării gramaticale, tot ce apare într-un text ca neînţeles trebuie raportat mai întâi la autor şi la publicul său original, totuşi Schleiermacher admite că există anumite bateri de la acest canon. De exemplu, arhaismele, neologismele şi expresiile tehnice, aspecte care se situează în afara universului lingvistic al autorului şi al cititorilor săi.
Interpretarea gramaticală nu trebuie confundată cu etimologia. Limba este un organism viu. Cunoştinţa şi experienţa pe care o acumulează fiecare generaţie modifică în mod insesizabil şi inevitabil limba, dând naştere la sensuri şi semnificaţii variabile.
Interpretarea psihologică
În timp ce interpretarea gramaticală se poate supune unor reguli ferme, care să conducă la rezultate certe, interpretarea psihologică, ce are în vedere textul ca expresie a vieţii şi a spiritului unui autor se întemeiază mai mult pe flerul interpretului. Sensul psihologic nu poate fi dedus dintr-un text, ci trebuie intuit, simţit, ghicit, toate acestea făcând parte dintr-un procedeu pe care Schleiermacher îl numeşte divinaţie (divination). Divination nu are un sens mistic, ci semnifică mai degrabă ceea ce se va numi mai târziu empatie. În domeniul interpretării psihologice, divinaţia este acea stare a conştiinţei prin care interpretul intră în rezonanţă cu sufletul autorului.
În vreme ce din punct de vedere gramatical, autorul este în slujba limbajului, din punct de vedere psihologic, limbajul este în slujba autorului. În interpretarea psihologică, înţelegerea este o adevărată aventură spirituală, iar comprehensiunea comportă inevitabile riscuri. În latura psihologică a hermeneuticii nu poate fi vorba niciodată de interpretarea desăvârşită.
Interpretarea psihologică are ca obiect discursul, care prin definiţie este un sistem închis, însă din punct de vedere hermeneutic discursul devine un univers deschis. Într-un discurs încheiat, ideile derivă logic unele din altele spre a atinge un scop precis, însă o lucrare filosofică, de pildă, este construită metodic şi sistematic, iar autorul, în acest caz posedă o artă, o tehnică prin care îşi disimulează sursele, iar textul capătă claritate şi curgere, fiind parcă produs de o inteligenţă impersonală.
Interpretarea psihologică presupune o cât mai completă cunoaştere a subiectului discursului unui autor. În măsura în care discursul este metodic alcătuit şi scopul este declarat sau ascuns intră în funcţiune interpretarea tehnică – psihologică. Cu cât textul este mai specializat şi face parte dintr-o disciplină accesibilă interpretului, cu atât şi interpretarea psihologică devine mai relevantă.
Interpretarea tehnic-psihologică are două sarcini: una este aceea de a cuprinde ideea fundamentală a operei, iar cealaltă de a cuprinde elementele componente ale ideii fundamentale ca manifestări ale vieţii autorului. Interpretarea psihologică decurge din unitatea vieţii autorului.
Spre deosebire de predecesorii săi, care plecau de la scrierile sacre şi formulau principii şi reguli ale hermeneuticii filosofice, dar susceptibile de generalizare, Schleiermaher lasă impresia că formulează mai întâi legile generale ale fenomenului hermeneutic, pe care le aplică apoi textelor biblice. Sarcina primă a hermeneuticii lui Schleiermacher este să favorizeze o interpretare corectă a Noului Testament. El precizează că principiul de bază este distincţia dintre ideea fundamentală şi ideile secundare. În tratarea aceluiaşi subiect de către autori care au trăit în epoci diferite, ideea centrală rămâne constantă, in vreme ce tot ceea ce este marginal poate fi diferit.
Chiar dacă a fost doar într-o fază incipientă, hermeneutica lui Schleiermacher a avut o influenţă remarcabilă asupra culturii europene. Deşi au existat mai multe hermeneutici generale, hermeneutica lui Schleiermacher are meritul de a revitaliza interpretarea trancedentală inaugurată de Kant, însă la Schleiermacher interpretarea are un rol apologetic. Numai Dumnezeu înţelege perfect totul, noi trebuie doar să ne mulţumim cu o înţelegere limitată.
