Mi-ar fi plăcut să scriu eu textul acesta, dar cineva l-a scris înaintea mea, însă îmi redă foarte bine convingerea dacă vrei cu adevărat să reuşeşti, vei reuşi. Textul apare în Napoleon Hill, De la idee la bani, Ed. Curtea Veche, 2011, p. 59

Dacă te consideri înfrânt, eşti.

Dacă te gândeşti că nu ai curaj, nu ai.

Dacă îţi place să câştigi, dar crezi că nu o poţi face,

    mai mult ca sigur, nu vei reuşi.

Dacă te gândeşti că vei eşua, eşti deja pierdut.

Pentru toţi oamenii din lume, succesul vine odată cu încrederea,

Iar starea ta de spirit este tot ceea ce contează.

Dacă te consideri depăşit, eşti.

Trebuie să îţi stabilești obiective măreţe pentru a străluci.

Trebuie să crezi în tine înainte de a reuşi vreodată să câştigi ceva.

Bătăliile vieţii nu sunt totdeauna câştigate de cei mai puternici şi rapizi dintre oameni…

Dar, mai devreme sau mai târziu se va dovedi că cel care câştigă

este cel care gândeşte că poate!

Trăim într-o lume care manifestă o evidentă ignoranţă faţă de valorile morale creştine. Lumea merge pe drumul său, însă în calitate de creştini nu ne putem deresponsabiliza de vocaţia noastră misionară prin care suntem o lumină în lume. Creştinismul are o voce care trebuie să se audă, altfel tăcerea ar putea fi interpretată drept aprobare.

Există trei tipuri de etică: (1) Etica situaţională, în care individul acţionează în virtutea contextului; (2) Etica deontologică în care omul acţionează în virtutea unor reguli, convenţii sau norme la care aderă sau sunt autoimpuse. Această etică are o natură contractualistă. (3) Etica teleologică, în care se are în vedere consecinţele acţiunilor întreprinse. Cei mai mulţi folosesc ca normă a comportamentului lor etica teleologică, decizia este luată în virtutea potenţialelor efecte sau consecinţe. Dacă o decizie are ca urmare efectele scontate, atunci vorbim de eficienţă; dacă nu atunci vorbim de eşec sau faliment. Acest tip de etică este foarte periculos, pentru că niciodată nu poţi prevedea exact efectele deciziei tale. În grădina Edenului Eva a decis să mănânce din rodul pomului oprit, dar nu a decis şi consecinţa: izgonirea din rai. Etica teleologică se bazează pe o evaluare anticipată a avantajelor şi dezavantajelor, un calcul care nu se potriveşte şi după ce decizia a fost luată.

Nu tot ce este posibil este permis.

Marea întrebare în faţa spectacolului moravurilor şi mofturilor este: Tot ce este posibil este şi permis? Ceea ce progresul şi societatea a făcut posibil devine la un moment dat o practică curentă, astfel încât moralistul se află în faţa unui spectacol la care asistă complet dezarmat. Cel mult poate să condamne nebunia omenească spunând ce trebuia făcut, dar fără a-şi face iluzia că va fi luat în serios.

Nu tot ce este legal este şi moral.

Orice obiecţie pe care morala creştină o ridică faţă de o problemă contemporană se loveşte de un argument care a devenit magic în sine. Toate pornirile omului spre noi sfere interzise moral sunt puse pe seama unui cuvânt: progres. Orice apel la moralitate şi etică este etichetat drept fanatism sau acţiune retrogradă. Să te opui progresului, ne întoarcem la Evul Mediu, la Inchiziţie! Cuvântul progres a devenit un cuvânt magic, şi ce este magic prin natura sa este iraţional, atât de iraţional încât progresul a devenit identic cu regresul.

De pildă, în numele progresului s-a legalizat în timpurile noastre avortul care era practicat şi în antichitate. În numele progresului se legalizează azi eutanasia – practicată şi în antichitate. În numele progresului în China sunt sufocaţi copiii ca să evite suprapopularea. Şi în vechime la Sparta şi la Roma copiii erau “sacrificați”, mai ales cei bolnavi, sau cei firavi sau care nu aveau părinți sau părinți cu situație socială periclitată. Unde e progresul? Reîntoarcerea la practicile barbare pe care omenirea le abandonase atunci când etica creştină era normativă. În acelaşi fel, odinioară, în Egipt era o lege prin care toţi copiii de gen masculin ai evreilor trebuiau ucişi la naştere. Era legal, însă nu şi moral. Evreii erau un popor monoteist care credea într-un singur Dumnezeu şi se ghida după Legea Lui. Nu tot ce este legal este şi moral. Moaşele evreilor care nu s-au supus legii Egiptului și au salvat copiii evrei au fost lăudate şi răsplătite de Dumnezeu. Ele au ales să încalce Lege Egiptului pentru a asculta de Legea lui Dumnezeu.

Problema unui fenomen social care este disputat din punct de vedere moral este amplificată dacă acel fenomen este reglementat prin legea constituţională. În acest caz nu mai acţionezi contra unui fenomen, ci contra unei instituţii juridice care sfidează orice normă socială, alta decât cea acceptată de ea. În acest caz problemele devin atât de încurcate încât trebuie să treacă foarte mulţi ani, iar problema să capete proeminenţă socială astfel încât să ai opinia publică de partea ta ca să poţi ataca acea lege care încalcă principiul moral. De exemplu, ca Legea drepturilor civile să fie promulgată în America a fost nevoie de acţiunea socială manifestă a lui Martin Luther King (1969) prin care a abolit o altă lege şi în acelaşi timp un întreg sistem de gândire care se înrădăcinase.

Manifestaţia lui Martin Luther King a fost un succes în tratarea problemei etice a rasismului, însă nu cred că se poate vorbi despre posibilitatea unui modalităţi asemănătoare atunci când este vorba de alte aspecte şi probleme sociale, de exemplu avortul, prostituţia, homosexualitatea, eutanasia. Nu putem să ne permitem ca aceste fenomene sociale să fie controlate printr-o lege care să le accepte sau chiar să le promoveze ca norme de civilizaţie. Dacă acest lucru se întâmplă (ca în cazul altor ţări “civilizate”) atunci lupta pentru principiile morale este mult mai grea şi cu şanse de reuşită mult mai mici. Credem că norma de civilizaţie nu are de-a face cu promulgarea unor astfel de legi care să încalce principiile moralei creştine.

Termenul de “morală” se foloseşte în ultima vreme foarte rar, atunci când este vorba de reglementarea normativă a comportamentului şi conştiinţei individuale. Sunt preferate alte expresii terminologice: “control social”, “obicei”, “normă”, “reguli” ale grupului, “aşteptări normative”, şi “orientări valorice” (când se apreciază motivaţia acţiunilor), “socializarea” indivizilor şi “interiorizarea” valorilor şi prescripţiilor grupului în conştiinţa individului (când se descrie procesul formării convingerilor şi devierea de la “conformismul” existent în “ordinea normativă”, inclusiv acţiunile care au caracter moral şi amoral). Într-un cuvânt în toate cazurile în care sunt menţionate fenomenele proprii domeniului moralităţii, noţiunile utilizate în literatura etică, filosofică şi teologică – morală, moralitate, şi sensurile înrudite – cel mai adesea lipsesc. Sociologii substitue termenul uzual de “moralitate”, utilizat de filosofi, teologi, moralişti, în decursul veacurilor cu cel de “valoare”.

1. Interpretarea morală a clonării
   

Clonarea este tehnica de reproducere asexuată de celule şi organisme obţinându-se celule şi organisme genetic identice.

Există două metode de producere a clonilor. Prima, prin sciziune genetică. Celulele în primele faze embrionare, deci până la nidarea în uter, când sunt încă omnipotente şi nediferenţiate, sunt divizate şi în felul acesta se obţin, artificial, gemeni identici, având acelaşi material genetic. A doua metodă, cea asexuată, constă în transferarea de nucleu Din ovulul fecundat sau nefecundat se extrage sau se inactivează nucleul (eventual nucleele) şi se introduce în nucleul celulei altui individ, al oricărei celule, afară de celula sexuală, adică de spermatozoid. Astfel, clonul obţinut, primind în întregime patrimoniul genetic este identic cu individul de la care s-a preluat nucleul celulei. Dacă în cazul primei metode se pot obţine puţini cloni, în cazul celei de-a doua metode, multiplicarea în serie, ca la xerox, nu cunoaşte limite, cel puţin teoretic.

În 1950 s-a realizat clonarea la broască, şi în 1980 s-a realizat clonarea mamiferelor în stadiul blastocite – 8-16 celule. Se credea că nu se putea trece peste această fază embrionară (aprox. 14 zile de la fecundare), însă această ipoteză s-a prăbuşit în februarie 1997 când revista Nature a anunţat naşterea prin clonare a oiţei Dolly. Aşadar nu era adevărat că celulele îşi pierd patrimoniul genetic la 14 zile de la fecundare. Mai multe state au permis avortul şi experienţele pe embrion pe baza afirmaţiei savanţilor despre potenţialitatea celulelor embrionului. Astfel au comis o eroare enormă care a fost dovedită prin naşterea oiţei Dolly. Embrionul este o fiinţă umană care păstrează bagajul genetic. Însă acest rezultat pozitiv, prin care se dovedeşte că avortul este o crimă, nu validează moral clonarea.

Naşterea lui Dolly a provocat mare panică, alarmă, polemici aprinse în opinia publică. Preşedintele Clinton a cerut încetarea experienţelor în vederea clonării umane şi a suspendat subvenţiile de la stat spunând: “Nu vă jucaţi de-a Dumnezeu”. Preşedintele J. Chirac în declaraţia Parlamentului European spunea: “Clonarea fiinţelor umane nu poate fi justificată şi tolerată de societate, întrucât ea reprezintă o gravă violare a drepturilor fundamentale ale omului, e contrară principiilor egalităţii dintre fiinţele umane pentru că permite o selecţie eugenistă şi rasistă a speciei umane, lezează demnitatea fiinţei umane…” Papa Ioan Paul al II-lea a reacţionat energic într-un discurs care vorbeşte despre “experienţe nepermise şi tulburătoare”, despre “manipulări halucinante”, “despre tentaţiile unei nebunii autodistrugătoare”.

    Reacţiile împotriva clonării umane s-au născut în parte dintr-o frică iraţională, amplificată de o mass-media preocupată de a crea senzaţie decât de a prezenta adevărul obiectiv. Era teama că ce se citea în romanele SF şi filmele de ficţiune va deveni realitate. Era frica, de pildă, că vreun dictator dement se va apuca să fabrice în serie o armată de clonaţi cu care să cucerească lumea. Multă lume fusese impresionată de filmul The Boys from Brazil (1978), în care este prezentat un diabolic doctor preocupat să producă o armată de cloni ai lui Hitler din celulele dictatorului conservate în acest scop. Mai era şi frica de pierdere a identităţii, a personalităţii. Prin clonare societatea ajunge o turmă de oi sau un muşuroi de furnici fără chip distinct. Omul identic la chip cu clonatul devine dublura lui, nu mai e nici el însuşi, nici altul sau este şi el însuţi şi altul. Această teamă se naşte din faptul că persoana umană este redusă la dimensiunea ei materială, adică biologică-genetică.

Trebuie reamintit că o clonă este copia identică a unei persoane doar din punct de vedere genetic. Ca să putem spune că o clonă este identică cu originalul ar trebui să se poată transfera inclusiv memoria şi personalitatea acelei persoane în corpul cel nou, iar pentru moment (cel puţin în următorii zeci de ani) nici nu se pune problema unui asemenea lucru. Mai ales că nu se cunoaşte nimic despre cum ar interacţiona, cum s-ar comporta o clonă umană ajunsă la maturitate, în relaţia cu celelalte fiinţe umane.

Motive pro şi contra

Savanţii sunt mândri de realizările lor şi nu acceptă nici o limită în calea cercetării ştiinţifice, şi fără îndoială, vor realiza clonarea omului. Nu mă îndoiesc că pe undeva, prin lume, există persoane care încearcă să creeze clone umane şi probabil că vor reuşi dar, datorita reacţiilor pe care le-ar trezi în societate (în ultimul timp si din punct de vedere juridic), se văd obligaţi să acţioneze discret. Instinctul de curiozitate al omului este mult mai puternic decât instinctul de conservare. Curiozitatea, fascinaţia descoperirii unui nou teritoriu ştiinţific îi va îndemna pe cercetători să continue. Nici o lege nu-i poate împiedica, aşa cum nu i-a împiedicat să fabrice arma atomică.

Hans Ionas (1997), unul dintre părinţii geneticii, prezenta avantajele clonării umane. Amintesc câteva dintre ele:

• Posibilitatea de a produce indivizi geniali, frumoşi cu calităţi excepţionale, ceea ce va îmbunătăţi rasa umană.
  
• Se vor produce indivizi sănătoşi, evitându-se riscurile bolilor ereditare care există în înmulţirea pe cale sexuală.
  
• Toate familiile sterile vor putea să aibă copii (şi aş adăuga – o soluţie la îndemână pentru homosexuali)
  
• Oricine va putea să aibă copii aşa cum îi doreşte, băiat sau fată, cu celule luate de la o celebritate pe care o admiră, un tată se poate multiplica pe el însuşi, o mamă pe ea însăşi. Familiile de lesbiene pot să aibă şi ele copii prin celule somatice luate una de la alta.
  
• Părinţii cărora le moare copilul vor putea să-l reproducă cu celule păstrate de la copil înainte de moarte.
  
• Apoi, utilizarea clonului în scopuri medicale, pentru a furniza material de transplant.
  
• Nu în ultimul rând, savantul nu uită să reamintească posibilitatea realizării unei armate de cloni care să-i confere liniştea în faţa pericolului constituit de chinezi şi ruşi prin numărul lor mare.
  

  Aceste “avantaje” nu sunt decât simple promisiuni manipulatorii care au rolul să creeze un grad mare de acceptanţă a cercetărilor în domeniul clonării umane în rândul opiniei publice. Multe persoane au cerut să fie clonate antrenaţi în acest joc ştiinţific al cărui rezultat nu poate fi prevăzut. Există persoane bogate care sunt gata să finanţeze personal continuarea cercetărilor.
  

  Pericolele clonării
  

  Cred că trebuie subliniat foarte clar că nu vorbim de avantaje şi dezavantaje, raport care caută să încline balanţa într-o anumită direcţie, implicit cea a avantajelor; ci vorbim de promisiuni fără acoperire şi pericolul real al visului nebun al omului, visul izvorât din dorinţa lui de a se juca de-a micul dumnezeu, visul de a învinge moartea şi pe Dumnezeu. Însă tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte, plăcere fără consecinţe negative sunt numai nişte iluzii, o utopie dulce care oferă omului o speranţă deşartă. Durerea, moartea, consecinţele implicite ale acţiunilor omului vor continua să există în pofida visului frumos al clonării, mai ales că omul este expert în provocarea dezastrului pentru semenul său şi implicit pentru sine însuşi.

  Mai întâi există pericolul distrugerii relaţiilor familiei, dispariţia legăturilor de rudenie. Prin acest tip de reproducere pot apărea combinaţii dintre cele mai stranii: un copil, poate fi tatăl sau mama surorii sale. La un moment dat, femeile, multiplicându-se prin clonare ar putea să se dispenseze de bărbaţi şi să-i elimine din habitatul lor. Astfel, mitul amazoanelor, populaţia de pe ţărmul Pontului Euxin (Marea Neagră) formată exclusiv din femei războinice, prin clonare ar putea deveni realitate.

  Clonarea ar putea reduce patrimoniul genetic atât al oamenilor cât si al animalelor (de casă). Prin producerea de clone multiple apare riscul de a crea o populaţie formaă din indivizi identici (nu este cazul in momentul de faţă). Aceşti indivizi obţinuţi prin clonare ar putea să sufere de aceleaşi boli sau să fie sensibili la acelaşi tip de agenţi patogeni iar un singur virus ar putea extermina populaţia de pe o zonă întinsă , chiar o specie întreagă .
  

  Clonarea ar putea acţiona în defavoarea evoluţiei și prin faptul ca oamenii s-ar putea decide să cloneze doar animalele cele mai potrivite pentru ei. Clonarea (ingineria genetică) ar putea fi folosită pentru a crea “omul perfect” (sau soldatul perfect – un scenariu des întâlnit la Hollywood) sau un om cu o putere fizică deosebită, dar o inteligenţă sub-normală, o subclasă genetică. Clonarea ar putea avea efecte dezastruoase în cadrul familiei căci un copil născut prin clonarea tatălui, de exemplu, ar putea fi considerat un frate geamăn identic al originalului. Efectul psihologic asupra fiinţelor umane (clone) la un asemenea lucru nu este încă studiat și cunoscut.
  

  În final, dar nu în cele din urmă, care ar fi drepturile unei clone? Cele ale unui frate geamăn sau ale unui copil al originalului? Ar avea măcar drepturile unei fiinţe umane? Iar dacă originalul ar ucide o clonă de-a lui (sau invers) ce ar fi acest lucru din punct de vedere legal: o crimă sau o sinucidere?
  

  Într-un articol “Doriţi o copie identică a dumneavoastră”, apare repetat ideea înlocuirii unei fiinţe (persoane sau animal) cu o clonă. Ei bine, acest lucru este imposibil cu tehnologia actuală. Se poate obţine cel mult un frate geamăn al fiinţei respective, iar factorul uman al pierderii unui (unic) copil s-ar estompa până atunci când părinţii ar începe să-l asemene cu originalul. În privinţa lui Isus ideea mi se pare cel puţin ciudată! Chiar presupunând că s-ar reuşi crearea unei clone a Lui (iar acest lucru este de la bun început îndoielnic din cauza trecerii timpului și a autenticităţii relicvelor), ipoteza că ar avea “puteri divine” ar putea duce doar la presupunerea ca Isus a reprezentat o mutaţie genetică (spontană sau realizată de cineva) pe un fond de speculaţii religioase.
  

  Credeţi că o clonă a lui Einstein s-ar ridica la nivelul marelui său înaintaş? Este puţin probabil că s-ar apuca din nou de fizică sau că ar avea suficientă motivaţie psihică pentru a descoperi ceva nou (în orice domeniu). Ar putea ajunge la fel de bine un mecanic sau profesor de școală. În cazul în care chiar s-ar reuşi să se facă o clonă a marelui savant s-ar dovedi poate cel mai bine influenţa educaţiei și a mediului de viață asupra unei fiinţei umane. S-a vehiculat ceva asemănător referitor la Hitler și la influenţa pe care o clonă de-a lui ar avea-o asupra lumii din timpul prezent.
  

  Parlamentul României a votat în anul 1998 o lege prin care este interzisă clonarea la noi în ţară. Pană la rezolvarea și calmarea scandalului iscat de clonare, în mai toate țările, va trece destul timp. Acest lucru este sigur. Există două posibilităţi: fie clonarea va dispărea (sau în cel mai rău caz va ajunge la dispoziţia serviciilor secrete, deci în afara ochilor publicului), fie va deveni ceva comun, ceva cu influenţe în viața de toate zilele (ca și energia nucleară, de exemplu). Atât doar că cercetarea în domeniul clonării ca şi în cazul energiei nucleare, va trebui să ajungă la o suficientă maturitate (și implicit control) pentru a fi acceptată de oamenii de rând.
  

   

  De ce?
  

  Imaturitatea acestei ramuri a ştiinţei, faptul că nu este pe deplin cunoscută și impactul major pe care deja îl are în societate (cu influențe directe asupra condiţiei fiinţei umane) este și motivul pentru care reacţia generală este una de respingere. Oamenii încă nu sunt capabili să accepte uşor un lucru nou, mai ales ceva ce este pe cale sa schimbe lumea aşa cum o ştiu. “Joaca de-a Dumnezeu” ne este specifică, dar nu atunci când experimentăm pe noi înşine. Doar timpul va aduce estomparea acestor reacţii negative, cel mai probabil este că se va ajunge să se accepte clonarea ca făcând parte din curba de dezvoltare tehnologică pe care deja ne-am înscris.
  

Concluzii

Omul crede că poate deveni stăpânul vieţii creând fiinţe umane sau autocreându-se, în alt mod decât o face Dumnezeu; se consideră nemuritor şi veşnic perpetuându-şi propria fiinţă în clonii somatic identici pe care îi creează. Ca şi Dumnezeu, care a făcut om după chipul şi asemănarea Sa, şi omul a făcut om după chipul şi asemănarea sa.

În spatele clonării se ascunde aceeaşi tendinţă luciferică a omului de a fi ca Dumnezeu, de a se substitui lui Dumnezeu, de ai substitui lui Dumnezeu prerogativele, de a-şi afirma autonomia totală faţă de Dumnezeu. “Am furat din nou zeilor focul” – scria Aldo Schiavone în ziarul italian “Republica”, imediat după ce s-a născut Dolly.

Clonarea nu este o procreare, ci o reproducere la nivel zootehnic, un atentat la demnitatea persoanei obţinute prin clonare. Un clon nu are tată sau mamă, nu e rodul unui act de iubire dintre părinţi, ci un produs de laborator, obţinut cu ajutorul unei maşini de fabricat fiinţe umane în serie, un obiect făcut la comandă.

Etica creştină şi-a spus cuvântul, şi trebuie să trateze problema clonării aşa cum este ea la ora actuală – o simplă speculaţie. Ar fi comic să ne punem probleme de genul natura păcătoasă a clonului uman, sau evanghelizarea clonului, sau mântuirea unei clone. Din acest punct de vedere visul frumos al omului pentru viaţă fără de moarte devine un coşmar dizgraţios şi hâd.

Nu trebuie să fii creştin ca să argumentezi împotriva clonării şi să vezi că premisele lui ignoră şi principiile eticii bunului simţ. În mod evident o orientare utilitară spre alte existenţe umane este deja luxuriantă în cultura noastră, cu efecte vătămătoare şi consecinţe dezumanizante oriunde se manifestă această tendinţă. Sunt anumite domenii în care curiozitatea trebuie ţinută în frâu. Această situaţie va fi agravată în viitor, dacă va fi legitimată clonarea. Creştinismul insistă că rasa umană este unică în natură, unică datorită libertăţii noastre autentice, transcendentă şi divină. Acest lucru oferă un model de respect şi tratament moral uman consecvent.

Bibliografie:

Drobniţki, O. G., Noţiunea de morală, partea I, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981

Dumea, Claudiu, Omul între “a fi” sau “a nu fi”, Problemne fundamentale de bioetică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1998.

J. S. Feinberg and P. D. Feinberg, Ethics for a Brave New World, Wheaton: Crossway, 1993

Journal of the Evangelical Society, December 1997, “Human Life Is Not Sheep: An Ethical Perspective On Cloning” – Glen G. Scorgie And Claire F. Evans Jones

Lewis C. S., The Abolition of Man (New York: Macmillan, 1947).

R. Cole-Turner, The New Genesis: Theology and the Genetic Revolution, Louisville: Westminster/John Knox, 1993

Stan N., Marinescu P., Filosofie, Manual pentru clasa a XII-a, tip B, Editura Economica Preuniversitaria, 2002

Nu ştiu nici măcar ce o să scriu, ştiu doar că aş vrea să scriu “ceva”, rânduri ce înnegresc această foaie, cuvinte ce se nasc drept o expresie a sufletului, nu a gândirii, amintirii sau imaginaţiei mele. Aş vrea să scriu ceva care să curgă direct din inimă, nişte rânduri care să mă reprezinte, care să mă descrie, să nu fie acel gen de literatură în care să descoperi în spatele cuvintelor munca asiduă a celui care le manipulează, le selectează, le înlănțuiește, care creează un sens. Toate aceste operaţiuni aş vrea să fie cât mai (m-am oprit să-mi găsesc cuvântul) puţin evidente.

Aş putea avea pretenţia să citeşti mai mult ceea ce este lizibil în text. Acum tu citeşti, şi înainte ca eu să scriu ceva mă gândesc la tine, cel (cea) care vei citi. Mă gândesc la dispoziţia ta, la felul tău de a fi, la viaţa ta care este un roman nescris, care ar putea fi scris dacă cineva te-ar asculta, “te-ar citi”. Poţi să încerci şi tu exerciţiul meu şi să scrii ceea ce ai pe suflet unui potenţial cititor. Gândeşte-te la el, dialoghează cu el, vorbeşte-i, fii deschis cu el, consideră-l un prieten de nădejde, spune-i tot ce nu ai putut să spui vreodată unui om, în mod direct, şi iţi garantez că vor fi oameni (cititori) care te vor înțelege şi te vor aprecia pentru deschiderea ta.

Exemplul cel mai bun este relaţia virtuală dintre noi doi. Tu eşti cel care mă asculţi, eu astăzi vorbesc, tu eşti răbdător, eu sunt grăbit să spun; tu eşti empatic, eu par simpatic, te proiectezi în mine, eu în tine, există o graniţă pe care am trecut-o. Te regăseşti în anumite aspecte pe care eu le voi construi, deşi nici eu nu ştiu care va fi forma şi conţinutul mesajului meu către tine. Nu te descumpăni acum! Ce crezi că autorii de cărţi au totul în cap atunci când încep să scrie? Nu, nu cred, şi pentru ei este o uimire rezultatul muncii sufletului lor, nici ei nu au știut rezultatul, şi ei învață, şi ei compun, şi ei se supun unui glas venit de nu ştiu unde, din interior, din suflet, din minte, din imaginaţie, un glas pe care l-au numit inspiraţie.

Eu cred că pot să spun şi vreau să exprim un univers, universul din inima mea, dar de fapt acest deziderat este irealizabil, nu am exact mesajul pe care vreau să ţi-l transmit, ci doar impresia lui, pentru că de fapt, mesajul, universul se construiește acum odată cu tastarea fiecărui cuvânt. Cuvintele pe care eu le înşir acum sunt cele care compun un univers care nu există în inima mea şi, odată întocmit nu va exista nici în mintea ta, va exista doar o co-semnificare a realităţilor întocmite. Eu doresc să creez un sens, o semnificaţie care nu există nici pentru mine, decât va exista, odată creată prin tastarea ultimului cuvânt. Sensul acesta nu există dacă tu, cel care citeşti, nu răspunzi tot cu un semn, o semnificaţie, o decodare a ceea ce eu doresc să transmit. Numai în măsura în care mesajul intenţionat va corespunde cu cel receptat putem vorbi de o cosemnificare. Astăzi scriu acest text, mâine îl voi citi. Azi sunt eu, cel care scriu, mâine vei fi tu, cel care citeşte.

Am scris deja o pagină. Am creat ceva cu sens pentru tine? Am transmis ceva? Ce citeşti in inima mea? Ce mesaj ai decriptat printre rânduri?

Să-ţi spun câteva lucruri pe care le-am transmis deja, dar nu ştiu dacă au fost şi receptate. Am să enumer câteva acum, nu considera lucrul acesta o jignire. Aş putea să n-o fac, dar o fac pentru mine, vreau să mă asigur că m-am înțeles câtuşi de puţin. Înainte de a citi rândurile următoare gândeşte-te la ce am vrut să spun, încearcă să desprinzi câteva mesaje dintre cele comunicate de mine. Eu am să listez numai câteva, mai sunt şi altele, încearcă să mai adaugi şi tu.

În primul rând mi-am exprimat o dorinţă.

    dorinţa de a transmite un mesaj

    dorinţa ca mesajul meu să fie receptat

    dorinţa de a fi înțeles

    dorinţa de exprimare a ceea ce este neexprimat

    dorinţa ca cel care citeşte nu numai să mă critice, ci să se gândească la posibilitatea de a-mi lua locul.

În al doilea rând, mi-am exprimat o atitudine.

    Atitudinea mea, care era numai a mea ţi-a devenit cunoscută şi ţie, a devenit opinie. O poți asuma sau o poți refuza. Opinia nu este opinie până nu este exprimată.

    Această opinie, îmi doresc să fie contagioasă, să te influenţeze, altfel, de ce crezi că aş fi scris ceea ce am scris. În ce fel te poate influența? Răspunde tu!

    Atitudinea mea dă naştere unei alte atitudini. Acum ai să te gândeşti la cel care a scris ceea ce citeşti, sau te gândeşti doar la text în sine şi faci abstracţie de mine. Fie că mă critici, că mă aprobi, că iţi place că nu, o anumită poziţie tot ai adoptat, poate că atitudinea ta, declanşată de atitudinea mea, nu va deveni niciodată opinie, dar ceva tot se naște, ceva tot se spune, ceva tot rămâne.

În al treilea rând am transmis anumite informaţii. Care sunt acestea?

    Informaţia că eu nu am ce pierde.

    Informaţia că nici tu nu ai ce pierde.

    Informaţia că cele două informaţii anterioare sunt valabile doar dacă nu luăm în considerare variabila timp.

    Informaţia că eu sunt cel care stabilesc regulile citirii şi interpretării informaţiilor.

    Informaţia că sunt sărac în informaţii, sau bogat, în funcţie de capacitatea ta de a citi.

    Informaţia că banalul nu există decât în cazul în care vrem noi să decodificăm totul ca fiind banal. Dacă ai citit până la rândul acesta ceea ce am scris nu este chiar atât de banal.

    Informaţia că cine comunică se comunică.

    Informaţia că oamenii citesc mai degrabă ceea ce au în cap decât ceea ce au în faţa ochilor.

Ce am vrut să spun…? Dar înțelege!

Iar dacă nu, te reculege!

La un moment dat am ajuns sătul de tipul de discurs în care sunt prezentate diferențele dintre femei şi bărbați, mai ales că femeile (între noi fie vorba) profită de aceste lucruri pentru şantaj, iar mie mi se par lipsite de utilitate practică. Bărbatul este bărbat şi nu ai ce-i face, iar femeia este femeie (Şi punct). Însă discursul acesta mi-a atras atenţia şi mi-am dat seama că mulţi au făcut referire la ideile lui, deşi nu au recunoscut sursa. Merită să vă luaţi o oră din viaţa voastră ca să ascultaţi această conferinţă. Ar fi şi mai frumos dacă aţi putea face acest lucru împreună cu soţia sau cu soţul, după caz, dar nu îl/o ţintuiţi ca pedepsit lângă tine.

Partea a II-a. Fără subtitrare.

Am găsit, zic eu, o comoară, un site cu filme documentare din mai multe domenii. Documentarele sunt selectate valoric și pot fi urmărite online. Unele dintre ele pot fi văzute și cu subtitrare pe site-ul peteava.ro, însă cei care știți engleză merită să exersați ascultarea în limba engleză și mai ales să învățați lucruri interesante.

Mie mi-ar plăcea un transcript, idei și citate după un anumit documentar este văzut. Dacă te uiți la ceva interesant înaintea mea spune-ne și nouă sau pune pe facebook.

Eu am început să urmăresc un documentar despre Istoria Creștinismului. E uimitor cum se poate comprima peste 2000 de ani de istorie în două episoade de câte o oră.

Spor la vizionat.

Trebuie să îmi experim admirația pentru mesaj și mai ales pentru spritul cu care este expus. Se apropie de ceea ce îmi doresc la predicatorii Evangheliei. Dar, asta e, dacă ai un mesaj de spus, un mesaj care te frige pe inimă îl vei transmite cu foc şi celor care îl aud.

Spor la ascultat şi la reascultat.

http://www.stirileprotv.ro/lbin/video_embed.php?media_id=60532034&section=1&video_section_id=1

1. Legea poate să decreteze şi crima ca fiind legală.

Nu tot ceea ce este moral este şi legal şi nu tot ceea ce este legal este potrivit cu Legea lui Dumnezeu. Holocaustul este o dovadă cât se poate de clară că legea umană nu este nici pe departe dreaptă şi corectă. Sunt legi umane care încalcă legea lui Dumnezeu. Acest tip de legi nu trebuie respectate. Probabil pentru o asemenea convingere pusă în practică trebuie să plăteşti cu libertatea sau chiar viaţa. În genocidul care a avut loc în Egipt pe vremea lui Moise, moaşele evreice au refuzat să omoare copii la naştere. Avortul se bazează, în acelaşi fel, pe o legislaţie care permite crima.

2. Holocaustul și numărul mare de avorturi au fost posibile pe baza lipsei de reacție și ignoranța oamenilor.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, americanii nu au crezut știrile din Europa cu privire la uciderile în masă. De fapt și-au ascuns lipsa de reacție în spatele așa numitelor “zvonuri”. Dar cine în Germania a reacționat în mod categoric la crimă? Au fost foarte puțini, iar aceștia au avut un opinie, glasul lor a fost prea firav. Cine în Europa s-a opus cu adevărat? La ceastă întrebare se oferă credit Angliei, însă întrebarea rămâne: Cum a fost posibil aşa ceva în istoria umanităţii? Se va mai întâmpla vreodată? În film se observă că generaţiile actuale nu mai ştiu mai nimic despre Holocaust, despre Hitler. Dar câți mai știu despre crimele comunismului în România? Cine uită greșelile trecutului, este condamnat să le repete. Pe acelaşi mecanism se bazează şi numărul mare de avorturi.

3. Dacă Holocaustul este genocid atunci şi numărul mare de avorturi este la fel.

Holocaustului şi al doilea Război Mondial au făcut milioane de crime în câţiva ani. Dar câte milioane de avorturi au avut loc după război? Se spune că victimele avortului sunt mai mari decât victimele războiului. Numai în România au fost 20 de milioane de avorturi, după datele pe care le am din partea reprezentanților Fundaţiei Estera din Timişoara.

4. Şi Holocaustul şi avortul s-au bazat pe o definiţie greșită a fiinţei umane.

Ce este omul? Pare o întrebare filosofică de fără prea mare importanţă, însă Holocaustul s-a clădit pe definiţia evoluţionistă dată omului. Asta a permis ideea că există deosebiri de rasă între oameni. Unii sunt mai buni decât alţii. De fapt, unora li s-a luat dreptul la umanitate. Se spunea: “Evreul nu este om!” , “Ţiganul nu este om.”, “Negrul nu este om.”

Avortul, la fel, se bazează pe o definiţie falsă a fiinţei umane. “Până la trei luni fătul nu este om.” Dar cine decide ce este şi ce nu este omul. Cine decide când plodul devine om? Când eram doar un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau… (Psalmii 139:16) Ce spune versetul acesta? Dumnezeu consideră om ceea ce medicina ar numi un germen sau embrion. Chiar dacă trupul lui este în formare, Dumnezeu deja îi vede viitorul. Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. (Psalmi 139:15)

Eclesiastul vorbeşte despre pântecele mamei ca fiind ce mai sigur loc de pe pământ, însă oare să nu fi ştiut el de avort?

M-am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub soare; şi iată că cei apăsaţi varsă lacrimi, şi nu este nimeni să-i mângâie! Ei sunt pradă silniciei asupritorilor lor, şi n-are cine să-i mângâie! Şi am găsit că morţii, care au murit mai înainte, sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt încă în viaţă. Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare. (Eclesiastul 4:1-3)

5. Holocaustul şi avortul a fost justificat pentru cei bolnavi.

Primii ucişi în lagărele de exterminare erau cei bolnavi. În acelaşi fel, dacă un doctor îi spune mamei care este însărcinate: “Copilul dvs. are sindromul down.”, este sfătuită să facă avort, şi aparent, în ochii celorlalți, acest avort este justificat. Este ca și cum am spune: “Toți cei care sunt bolnavi de o boală incurabilă pot fi eutanasiați.” De să se chinuie? De ce să cheltuim cu tratamente inutile?

6. Dreptul la viața altei ființe umane a fost asumat și în cazul Holocaustului și este presupus și în cazul avortului.

Hitler și sistemul lui care au dat naștere la Holocaust și-au asumat dreptul de viață și de moarte asupra altei ființe umane. Ei au decis cine trebuie să moară și cine poate să trăiască. În același fel, se afirmă că mama are dreptul de viață și de moarte asupra copilului ei. Dar cine îi dă dreptul unei ființe umane de a ucide altă ființă umană? Dacă avortul nu este crimă, atunci de ce dacă acel copil odată născut, mama își pierde dreptul de a decide asupra vieții lui și răspunde în fața legii pentru el? Din nou, pe baza cărei definiție a omului este decis lucrul acesta: că omul este omul numai din momentul naşterii. Pe baza cărei morale? Cu siguranţă, nu pe baza moralei creştine.

7. Dacă crimele Holocaustului sunt strigătoare la cer, atunci de ce nu este la fel şi Avortul?

Lipsa de atitudinea asumată pregătită pe un fond al satirei şi sarcasmului regăsit în ziarele din perioada interbelică au făcut posibil Holocaustul. În cazul avortului este tăcere. Dacă te ridici împotriva avortului eşti considerat retrograd, nu eşti progresist, nu respecţi dreptul mamei de a alege. Dar dreptul copilului? Copilul nenăscut nu are şi el drepturi?

Faptul că un păcat (rasismul, un sistem ideologic ateu, prostituția, homosexualitatea, eutanasia, avortul, crima etnică…) este legalizat şi practicat de foarte mulţi oameni face acel lucru mai puţin grav?

Eu vreau să fac o ultimă afirmație: A fi creştin înseamnă a fi împotriva avortului.

Credeți că este corectă această ultimă afirmație?

Ai mai putea adăuga o altă afirmație?

Dar hai să pornim la drum cu subiectul nostru. Aparent toată lumea știe să citească o carte. Ce mare lucru… Ai luat o carte si o citești rând cu rând până ajungi la capăt și după aceea te lauzi prietenilor că ai citit “cartea aia”. Însă de mult timp nu se mai pune doar problema citirii cărților, ci selectării lor, modului în care poți să folosești cartea ca un instrument de cunoaștere. Am citit la un moment dat o frază în care cred: “Tot ce trebuie să știi este scris într-o carte.” Deci problema se pune ce cărți să citești și cum să beneficiezi cât se poate de mult de pe urma citirii unei cărți. În vremurile în care trăim, mai toți avem un sentiment ciudat al lipsei timpului. Mai mult de atât, avem metodele alternative de informare, precum Internetul. Totuși, deși recunosc rolul și puterea Internetului, cred că rolul cărții nu s-a diminuat. Încă mai cred în capacitatea cititului de a dezvolta gândirea, vocabularul și inclusiv eleganța relațională.

Hai să trecem peste dezbaterea Carte versus Internet și să răspunde întrucâtva la întrebarea din titlu.

De la început vreau să vă remarc faptul că pe acest subiect s-a scris destul de mult, iar MORTIMER J. ADLER a scris o carte întreagă numai despre acest subiect. Cei care citiți în limba engleză (și cei care nu citiți încă vă recomand să faceți tot ce puteți ca să reușiți acest lucru) vă recomand linkul.

Textul meu de azi nu se bazează pe ceea ce au scris alții, însă îmi propun să revin asupra subiectului în viitor și probabil voi face referire la ce au scris aceștia.

Dar astăzi încerc să pun pe “hârtie” propria mea metodă de a citi o carte.

În primul rând nu citiți tot ce vă pică în mână. Citiți selectiv. Citiți cărți recomandate – de oameni cu experiență într-un anumit domeniu în care voi vreți să vă dezvoltați. Citiți, de exemplu, cărți recomandate de un profesor, dar nu bibliografiile interminabile pe care profesorii români le propun din formalism academic. Probabil că nici ei nu au avut timpul și nici interesul să facă o selecție riguroasă a resurselor, însă atunci când un profesor recomandă o carte sau un autor asupra căruia insistă, probabil că ar trebuie să te apuci de citit. El a fost acolo unde tu vrei să ajungi, deci mergi pe mâna lui. În același timp, plecă-ți urechea la recomandările prietenilor sau colegilor. Colegii și prietenii nu au nici prejudecăți nici interese de marketing atunci când îți recomandă o carte. Da, părerea lor este subiectivă, dar care părere nu este.

În al doilea rând, citiți mai degrabă autori decât cărți. Ce vreau să spun cu asta? Am întâlnit destul de mulți oameni care citesc cărți și se laudă cu ce carte au citit, dar dacă îi întrebi cine a scris cartea respectivă nu-și mai aduc aminte. Un text bun este rezultatul muncii unui om sau oameni dacă este vorba de o lucrare cu autori multipli. Acordați respect și credit autorilor. Nu disociați un text bun de autorul lui. Eu îmi dau seama că este mai bine uneori în conversații să dați un citat fără să menționați sursa (autorul și cartea) pentru că pari un arogant, însă atunci când scrii nu ai voie să uiți numele autorului.

Atunci când ai ajuns la un autor bun, care ți-a plăcut, a cărui lectură te-a inspirat cu adevărat, ține minte autorul, caută să află cât mai multe despre el. A mai scris alte lucrări? Prin ce se remarcă în viața publică? Urmărește-i blogul dacă este un autor contemporan. Oricum, ideea este simplă… atunci când ai dat de un autor bun ai dat de o comoară, şi probabil o carte bună te conduce la altă carte bună a aceluiaşi autor.

Cam atât despre ce cărţi să citeşti. O să revin altădată cu alte criterii, însă pentru acum este suficient.

Să presupunem că ai deja o carte în mână şi vrei să o citeşti. Fiecare gen literar are aspectele lui specifice. Un roman se citeşte diferit de nonficţiune. Cărţile diferă şi în funcţie de subiect. O carte de filozofie se citeşte în alt ritm şi în alt fel decât o carte de matematică. Tine cont de aspectele acestea specifice ale unei cărţi.

O carte nu se citeşte în grabă. Nu faci concurs cu nimeni. Dacă faci concurs cu cineva renunţă. Unii citesc mai repede alţii mai lent. Nu parcurgerea unei cărți contează, ci cu ce ai rămas după ce ai citit acea carte. Soția mea citește mult mai repede decât mine, însă când discutăm pe idei din carte de multe ori mă întreabă: “Scria asta în carte.” Deci, nu e important să citești 10 cărți pe an sau să citești cinci cărți odată. E important să te dezvolți citind cărți. Mai mult, nu citiți doar să vă relaxați, citiți ca să învățați, să fiți inspirați, să fiți provocați.

Practica cititului este una dintre alele lucruri la care nu ar trebuie să renunți niciodată. Cititul este ca o gimnastică a minții. Fără să exagerez, eu cred că omul care citește are un chim mai frumos, o privire mai profundă, o îmbătrânire mai lentă, o sănătate mai bună. Eu cred că lectura șlefuiește trupul. Dacă nu mă credeți, faceți o plimbare în parcul central al orașului vostru și uitați-vă la bătrâneii aceia care se plimbă sau joacă șah sau pur si simplu stau de vorbă. Veți recunoaște de la distanță un om care a lucrat cu cărțile și cu cuvântul.

Nu merită să citești o carte bună dacă nu este a ta. Am exagerat un pic prin formularea aceasta, însă cred că o carte bună trebuie să o cumperi. Desigur, nu poți să cumperi toate cărțile, de fapt nici nu ai acces la multe dintre ele, însă atunci când ai găsit o carte bună și poți să o cumperi, preferă să fie a ta decât să o împrumuți. Cărțile bune se citesc de două ori. Dacă o carte este “de unică folosință”, nu merită să dai banii pe ea. Dar dacă îți este recomandată sau ai mai citit ceva de acel autor, merită să o cumperi pentru a putea să citești cartea aceea cu toată libertatea. Aici mai trebuie să fac o avertizare: Nu cumpărați cărți pe care nu le citiți, numai pentru că titlul promite sau vă cunoașteți autorul, și doar să vă umpleți biblioteca, ci cumpărați numai acele cărți pentru care vă luați angajamentul că le veți citi. Nu dați banii degeaba (sau probabil veți prefera să le dați cadou prietenilor la zilele lor de naștere). Eu cred că nu ar trebui să ai mai mult de cinci cărți în așteptare… să fie citite. O carte bună devine o resursă la care revii din nou și din nou. Dacă este cartea ta, o ai tot timpul la îndemână. Mai mult de atât poți face adnotări pe margine, iar adnotările și sublinierea textului te ajută la cea de-a doua citire a textului.

Atunci când ai cartea în mână, înainte de a porni la drum cu cititul trebuie să poți cântări cartea aceea dintr-o privire sau trebuie să ai răspuns la câteva întrebări (câteva priviri) care îşi iau mai puţin de un minut. Ce poţi afla despre o carte în mai puţin de un minut?

Prima privire ar trebui să fie asupra cărţii ca atare.

Astfel afli: Titlul, subtitlul, autorul (autorii), preţul (ce îţi spune preţul despre carte?) Numărul de pagini. Grafica este atractivă? Editura (ce ştii despre editură).

De pe coperta spate poţi afla de obicei, date despre autor, câteva referinţe, câte ceva despre carte, o scurtă prezentare, un citat sau ideea principală. deși aceste lucruri au scop de marketing, totuși ele îți pot oferi o imagine destul de bună pentru început.

A doua privire ar trebui să fie la pagina de titlu. Cine mai apare pe pagina de titlu? Poate un traducător. Un editor. S-ar putea ca acel text să fie rezultatul modelat al traducătorului şi editorului. Anul apariției. Când este scrisă? Este o carte contemporană sau o carte clasică?

O a treia privire se aruncă peste spatele paginii de titlu -
De aici afli datele tehnice ale cărții. Dacă este o traducere aici găsești când și cu ce titlu a apărut în original. Are mai multe ediții? Mai multe ediții ale unei cărți vorbește despre valoarea cărții și despre faptul că a fost solicitată de public.

Următoarea privire trebuie aruncată asupra cuprinsului. Are cartea un cuprins? Îți poți face deja o privire de ansamblu asupra cărții. Câte capitole are? Sunt capitole scurte sau lungi? Au legătură între ele? Sunt mai multe secțiuni? Sunt o colecție de eseuri? Care este structura cărții? Conținutul este previzibil sau nu. Îți spune titlul capitolului ceva despre conținut? Ai putea să redai ideea principală a cărţii? Dacă reuşeşti asta, eşti un cititor mai bun decât 70% din oameni.

Următoare privire ar trebui să fie asupra Prefaţei sau Introducerii. Cine scrie prefaţa? Ce se spune în prefaţă? Care sunt așteptările pe care ți le creează? Care sunt promisiunile autorului? Care sunt așteptările lui? Poți să își faci deja o idee despre relevanța lucrării, despre felul în care a fost primită de public sau comunitatea științifică a domeniului respectiv. Uneori este bine să citești Prefața chiar înainte de a te uita peste cuprins. Prefaţa ar trebuie să te ajute să citeşti mai bine cartea. Poate sunt acolo nişte sugestii pe care le-ai putea aplica. Observați că vorbesc aici şi despre atitudinea cu care poţi aborda o carte. Nu te apropia cu aroganţă de o carte. Nici dacă eşti autor de cărţi nu ai dreptul să dispreţuieşti munca altui autor, mai ales când nu ai citit acea carte, chiar dacă ai scris pe acelaşi subiect. Şi apoi “modestia academică”, după cum spune Umberto Eco, s-ar putea să îşi aducă beneficii destul de mari. Un profesor de al meu spunea: “Românii de nu se citesc unii pe alţii, decât ca să vadă ce au mai scris americanii.” Eu cred că nu că vei cădea în ochii nimănui, ba dimpotrivă, atunci când vei fi generos şi veri recomanda textele scrise de un autor român.

După prefaţă urmează răsfoirea cărţii. Observaţi câte informaţii poţi afla fără ca să citeşti măcar un rând din carte. Răsfoirea cărţii te ajută să îşi faci o ideea despre grafică, tehnoredactare, lizibilitate, delimitarea paragrafelor, evidenţierea ideilor. Toate aceste lucruri poţi să le faci în mai puţin de un minut.

Am ajuns la momentul în care vrei să te apuci de citit. O să dezvolt altădată aceste chestiuni, însă mai adaug doar că ar trebui să citești cu un creion în mână și fără milă ar trebui să subliniezi și să adnotezi cartea. După ce ai citit cartea sau în timpul citirii, după ce ai terminat un capitol notează citate, idei, orice lucru despre care crezi că îţi poate fi de folos. Altfel spus, adună grâul. O observație aici: trebuie să faci diferenţa dintre ceea ce spune autorul şi notiţele tale pe marginea cărţii. Chiar dacă ţi se pare că sunt idei pe care le știi de o viaţă, totuşi a fost cineva care le-a formulat înaintea ta. Respectă lucrul acesta. Nu are rost să plagiezi. De mare ajutor ar fi să scrii tu însuţi un text (poate o recenzie) care are ca sursă cartea pe care ai citit-o. De ce nu un post pe blogul tău care să recomande o carte şi să inspire cu un gând, o idee, un citat.

Ştiu că nu am acoperit subiectul, însă este un început. Ai putea să mai adaugi tu ceva?

Spor la citit!

P.S. Dacă ţi-a fost util şi ai ajuns până la finalul acestui text m-aş bucura să laşi un comentariu şi să dai mai departe textul prin Facebook sau Twitter. Mulţumesc!