„Cum îţi este numele?”


numeIstoria poporului Israel stă înaintea noastră ca un model al Providenţei Divine. Iacov este tatăl celor doisprezece fii care au format cele douăsprezece seminţii ale poporului. Noi îi cunoaştem pe fii, îi caracterizăm, dar cunoscându-l pe tatăl lor, vom putea să ne dăm seama de fii. Spune-mi cine este tatăl tău, ca să-ţi spun cine eşti. Iacov este modelul omului obişnuit cu cutumele şi virtuţile lui, însă el are ceva care l-a făcut diferit, şi a devenit cel mai iubit dintre patriarhi pentru poporul Israel. Episodul cel mai proeminent şi reprezentativ al vieţii sale este lupta cu Dumnezeu.

Iacov este tipul de om care face totul ca să-i meargă bine, care ştie să profite de pe urma fiecărei relaţii, exploatează fiecare situaţie în favoarea sa, speculează fiecare greşeală a vrăjmaşului său pentru a câştiga. Iacov l-a înşelat pe tatăl său, profitând de lipsa de vedere a acestuia; i-a furat dreptul de întâi-născut al lui Esau, speculând momentul de epuizare fizică a acestuia; s-a îmbogăţit valorificând înţelegerile pe care le-a avut cu Laban, întorcând totul în favoarea sa. Este interesant cât de mult îl moştenesc evreii pe Iacov, nu întâmplător au repetat istoria luptei lui Iacov cu Dumnezeu în viaţa lor: „Domnul este în ceartă cu Iuda şi va pedepsi pe Iacov după purtarea lui: îi va răsplăti după faptele lui. Încă din pântecele mamei, l-a apucat Iacov pe frate-său de călcâi, şi în puterea lui, s-a luptat cu Dumnezeu. S-a luptat cu îngerul, şi a fost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el.” (Osea 12:2-5)

Pe când fugea de Esau, Dumnezeu i s-a descoperit lui Iacov în timpul unei vedenii de noapte, şi când s-a dezmeticit a exclamat: „Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut.” (Genesa 28:16) Cu toate acestea, întâlnirea lui Iacov cu Dumnezeu nu l-a transformat. Nu rareori am auzit pe unii creştini „foarte evlavioşi”, care spuneau: „Dacă Dumnezeu îmi va vorbi într-un mod special, într-un mod neobişnuit, atunci voi face…”, „Dacă numele meu va fi scris pe cer cu litere de foc, atunci Îl voi sluji pe Dumnezeu…”; „Vreau ca Dumnezeu să mă cheme pe nume ca să-L pot auzi în mod incontestabil…” Oamenii doresc semne de la Dumnezeu, dar dacă semnele nu l-au schimbat pe Iacov, nici pe tine nu te vor schimba. „Un neam necredincios şi preacurvar cere un semn, însă nu i se va da niciun semn decât semnul incontestabil al învierii lui Hristos” (ca să parafrazez ceea ce a spus Hristos). Poţi experimenta minuni multe şi tot neschimbat să rămâi, poţi trăi adevărate revelaţii şi tot acelaşi să rămâi. Nu minunile te schimbă, ci ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Iacov a făcut o juruinţă şi a zis: «Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu, şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.»” (Genesa 28:20-22)

Iacov face o rugăciune prin care îşi dovedeşte caracterul său. El foloseşte cuvintele: „dacă… atunci”, prin care condiţionează relaţia lui cu Dumnezeu. Slujirea lui era condiţionată, inima lui era condiţionată, consacrarea şi ascultarea sa depindeau de acest târg imatur, viclean şi voluptuos. Dar, este ciudat că Dumnezeu Se prinde în acest joc al condiţionării. Dumnezeu ne împlineşte acel „dacă”, dar problema apare atunci când trebuie să împlinim şi noi acel „atunci”. Dumnezeu nu poate fi prins la înghesuială sau constrâns să facă ceva, însă ce se întâmplă cu ceea ce noi Îi promitem?

Cum Îl tratezi pe Dumnezeu în rugăciunile tale, aşa îi tratezi pe oameni în relaţiile tale.

Conţinutul rugăciunii tale dovedeşte:

  • Maturitatea ta – Cât de mult Îl cunoşti pe Dumnezeu? O rugăciune cu tentă manipulatoare dovedeşte o teologie mioapă.
  • Motivaţia ta – Cu ce scop te rogi? O rugăciune cu tentă materialistă dovedeşte un suflet mic. O rugăciune cu acoperire mică dovedeşte o mentalitate mărginită.
  • Maleabilitatea ta – Cât de mult eşti dispus să te schimbi?
  • Mobilitatea ta – Cât de mult eşti dispus să te mişti în direcţia în care ţi-o indică Dumnezeu, sau poate nici nu te interesează dacă Dumnezeu are ceva de spus!?
  • Metoda ta – Iacov a dorit să profite de pe urma relaţiei lui cu Dumnezeu, aspect dovedit şi în relaţiile sale cu oamenii. Iacov a dorit să facă din Dumnezeu şi oameni mijloace prin care să-şi poată îndeplini scopurile.
  • Mărturia ta – Rugăciunea ta vorbeşte oamenilor despre Dumnezeu şi lui Dumnezeu despre oameni. În rugăciunea ta poţi să-I vorbeşti lui Dumnezeu despre problemele tale, şi problemelor tale despre Dumnezeul tău. În rugăciunea ta poţi să-I vorbeşti lui Dumnezeu despre tine, şi ţie despre Dumnezeu. Tu alegi care este valoarea mărturiei tale!
  • Moştenirea ta – Rugăciunile tale îi influenţează pe copiii tăi. Copiii lui Iacov, poporul Israel, nu de puţine ori L-au tratat pe Dumnezeu, în închinarea şi rugăciunile lor, în acelaşi fel cum a făcut-o şi tatăl lor, Iacov.

Rugăciunea ta vorbeşte despre tine, despre Dumnezeul tău, despre relaţiile tale şi despre perspectiva ta. Rugăciunea este un istoric al trecutului răscolind memoriile, un profet al viitorului testând speranţele, o busolă a caracterului evaluând faptele.

În capitolul 32 al cărţii Genesa, Iacov era pus într-o situaţie cu totul nouă, contrară personalităţii lui. Pentru prima dată în viaţa lui trebuia să se confrunte cu cineva faţă în faţă. Din spate venea Laban, pe care îl înşelase şi nu se putea întoarce; din faţă venea Esau, pe care îl furase şi nu se putea eschiva. Trebuia să ia o decizie. Iacov se înspăimântă şi se îngrozi la gândul morţii. Era un bun strateg, un bun negociator, un bun diplomat, însă, de data aceasta, nu mai putea fi vorba de dialog, negociere sau diplomaţie. Iacov a simţit, ca pe un fior rece, noutatea acestei ipostaze. S-a simţit inconfortabil, a început să se gândească, să se frământe, să pună la cale strategii. Exploatează fiecare minut, recunoaşte importanţa acelui moment, trăieşte intens fiecare clipă. Îşi trimite înainte averea, robii, soţiile şi chiar fiii. Este interesant că suntem gata să renunţăm la tot ce avem pentru a ne cruţa pielea. Este mai uşor să Îi dăm totul lui Dumnezeu, decât să ne dăm pe noi înşine. Iacov a rămas singur pentru a evita confruntarea, pentru a se proteja, pentru a se eschiva, pentru a mai trăi măcar o noapte liniştită. Este ciudat cum, în momentele de confort, pierdem mult timp fără să-l contabilizăm, însă, în momentul când simţim pericolul, preţuim fiecare secundă şi facem orice pentru a întârzia momentul critic.

El rămâne singur pentru acea noapte… Cea mai mare greşeală pe care o poate face un om care se află într-o situaţie de criză este izolarea. Însă, parcă în natura noastră se află acest sindrom al fugii, al izolării, care se instaurează atunci când viaţa ne este ameninţată. Când Diavolul te-a atacat şi i-ai simţit fiorii răutăţii lui, greşeala fatală pe care ai putea să o faci este să te izolezi de fraţi, de cei dragi, de cei care ar putea să te asculte, de cei care ar putea să plângă alături de tine, de Cuvânt, de Dumnezeu. Nu trebuie să rămâi niciodată singur cu Diavolul, mai ales când este noapte în viaţa ta.

Iacov era încordat, îşi făcea griji, îşi punea întrebări. Ce se va întâmpla mâine? Îi va accepta fratele său darurile sale, sau îl va ucide? Şi dintr-odată, fără veste, un „om” se iveşte din întuneric şi îl doboară la pământ. La cine s-a gândit Iacov? La îngerul Domnului? Nicidecum. La Esau? Sau poate unul din oamenii lui Esau, trimis să-l ucidă, sau la un tâlhar? Sau cine ştie? Nu ştiu cine credea Iacov că era „omul”, dar ştiu că, cine credea el că este, nu era. Cu siguranţă, nu s-a gândit la un prieten care a venit să îl binecuvânteze. A avut loc o luptă teribilă în întuneric, o luptă pe viaţă şi pe moarte, o luptă până în revărsatul zorilor.

Iacov s-a luptat cu Dumnezeu toată viaţa lui, prin faptele, atitudinea şi caracterul său neschimbat, însă, de această dată, Dumnezeu S-a luptat cu Iacov. De cele mai multe ori, lupta cu Dumnezeu este o luptă pe care o ducem inconştient, întinsă pe perioade mari de timp; însă vine un moment în viaţă când Dumnezeu întoarce armele şi îl confruntă pe om cu el însuşi. În tot timpul vieţii, ne este uşor să ne confruntăm cu alţii, mai ales că modelul şi criteriile sunt impuse de noi. Însă confruntarea lui Dumnezeu este de cu totul altă natură. El ne confruntă pe noi cu El, cu sfinţenia Lui şi apoi pe noi cu cel care ar trebui să fim, cu modelul lui Hristos care trebuie să fie asumat, internalizat. Oricine are o revelaţie a sfinţeniei lui Dumnezeu, nu poate să rămână acelaşi. Este paradoxal, pentru că atunci când eşti martor mut la sfinţenia lui Dumnezeu, începi să ţi-o doreşti, deşi prin natura noastră umană avem înclinaţia să o respingem, să o negăm. Astfel, se creează un conflict: între dorinţa după sfinţenia lui Dumnezeu şi asumarea ei, şi dorinţa după natura păcătoasă şi confortul ei. Conflictul dintre consacrare şi confort. Când biruie sfinţenia lui Dumnezeu, suntem transformaţi.

Dimineaţa, îngerul este gata să plece, în timp ce Iacov se dezmeticeşte şi îşi dă seama cu cine luptă. Iacov are acum din nou o revelaţie: „Ce…!? Nu este un vrăjmaş, cineva care vrea să mă omoare?” „Eu am venit să te binecuvântez, dar tu te-ai luptat în tot acest timp împotriva binecuvântării. Acum plec!” „Dar acum vreau binecuvântarea!” „Da… Cât de tare o vrei!? Spune-mi numele tău, spune-mi adevărul despre tine. Aceasta este condiţia binecuvântării.” Dumnezeu hotărăşte să te binecuvânteze înainte ca tu să te hotărăşti să te schimbi. Oamenii se împiedică deseori de adevăr, dar se ridică, se scutură şi merg mai departe. Îngerul nu cerea informaţie, ci mărturisire. Dumnezeu îl silea pe Iacov să înfrunte adevărul despre sine însuşi, şi acest lucru înseamnă luptă. Omul nu poate suporta mult adevăr deodată, mai ales adevărul despre sine însuşi, iar acest adevăr să fie rostit chiar de el însuşi. Îngerul Domnului nu dorea informaţie, ci mărturisire; nu date, ci confesiune; nu atingere, ci schimbare; nu părere de rău, ci pocăinţă.

„Spune-mi cine eşti şi Iacov va muri!” Şi el a strigat: „Iacov!” De fapt, el a spus: „Mincinos, înşelător viclean, necinstit, reprobabil”. Iacov şi-a strigat caracterul, pe care acum îl confrunta. Este interesant faptul că profetul Ieremia, când spune „inima este nespus de rea şi de înşelătoare” (Ieremia 17:9), foloseşte acelaşi cuvânt: „Inima este un Iacov”.

Dar de ce este lupta atât de necruţătoare? Deoarece Dumnezeu doreşte să ne schimbe, iar noi ne opunem cu îndârjire. Refuzăm transformarea pe care o aşteaptă Dumnezeu, pentru că acest lucru ar însemna moartea lui Iacov din noi. Dumnezeu luptă până când ajungem să capitulăm. Capitularea înseamnă biruinţa lui Dumnezeu şi binecuvântarea noastră. În lupta cu Diavolul trebuie să stăm tari, în lupta cu poftele trebuie să fugim, însă în lupta cu Dumnezeu trebuie să ne predăm. Secretul victoriei constă în a şti ce bătălie trebuie să pierzi. Eşti biruitor când te împotriveşti Diavolului, când fugi din faţa ispitelor, dar în lupta cu Dumnezeu eşti biruitor numai atunci când pierzi. Doar în acest caz capitularea, înfrângerea, zdrobirea reprezintă adevărata victorie.

Voia lui Dumnezeu este locul binecuvântării. Cea mai aprigă luptă a noastră este dată până când suntem gata să acceptăm voia lui Dumnezeu, când predăm controlul în mâna lui Dumnezeu. Iacov a devenit Israel. Iacov nu mai este cel care luptă cu Dumnezeu, ci acela care luptă alături de Dumnezeu. Acum este de partea câştigătoare, este un biruitor care umblă în biruinţă. Biruinţa este regula, biruinţa este destinul!

Gândiţi-vă la Iacov după această experienţă. Această luptă i-a lăsat urmări fizice, dar mai ales spirituale. Iacov era acum Israel, care a trecut pe la Peniel şi a văzut faţa lui Dumnezeu. Poţi să vezi faţa lui Dumnezeu numai când Iacov „a murit” şi a devenit Israel.

Imediat după acest episod, când s-a dus să-şi întâlnească familia, Iacov avea să fie de nerecunoscut. Şchiopătând, cu părul răvăşit, cu cămaşa ruptă, trece râul, se îndreaptă spre tabără, la soţiile şi fiii săi. Aceştia, când îl văd, se apropie de el şi, alarmaţi, întreabă: „Ce s-a întâmplat, Iacov, cu tine azi-noapte?” Şi el, cu un zâmbet ce contura o faţă murdară, răspunde: „Azi-noapte am fost binecuvântat.” Dumnezeu ţine mai mult la binecuvântarea noastră spirituală, decât la sănătatea noastră fizică sau perspectiva materială. Aceste lucruri sunt foarte importante pentru existenţa noastră fizică, însă Dumnezeu nu le cruţă atunci când este vorba de binecuvântarea noastră spirituală specială.

Adevărata binecuvântare este o binecuvântare spirituală. Până acum el a avut prosperitate, bogăţie, soţii, copii, dar, într-o noapte, a fost binecuvântat prin faptul că a fost transformat. Adevărata binecuvântare vine prin înfrângere. Răsărea soarele când Iacov a trecut pe la Peniel.

Iacov este un exemplu fericit. Lupta lui cu Dumnezeu s-a încheiat în modul cel mai de dorit. Nu totdeauna se termină în felul acesta. „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om”, sau în alte traduceri, „Duhul Meu nu va lupta pururea cu omul.” (Genesa 6:3) Rolul Duhului Sfânt în viaţa oamenilor este să câştige această luptă pentru Dumnezeu.[1] Dar nu totdeauna reuşeşte, pentru că victoria se câştigă prin capitulare, decizie care îi aparţine omului. Isus plânge pentru Ierusalim tocmai pentru că această „luptă” s-a încheiat prin „înfrângerea lui Dumnezeu”. „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.” (Luca 19:42) Este atât de trist că mulţi creştini nu au „câştigat” această luptă pentru că nu au capitulat înaintea Celui care poate să le dăruiască victoria prin înfrângere.

Iona a zis: „Mântuirea este a Domnului”, şi a acceptat bunătatea Lui valabilă chiar şi pentru niniveni. Iov a zis: „Tu eşti atât de puternic, şi mă pocăiesc.” David a cerut: „Dă lumină ochilor mei ca să nu adorm somnul morţii,” şi lumina Domnului a schimbat perspectiva vieţii lui. Asaf a intrat în casa lui Dumnezeu şi a ştiut că nu este loc mai plăcut decât în părtăşie cu El.

Habacuc, profetul Vechiului Testament, ne dovedeşte atitudinea potrivită a slujitorului lui Dumnezeu care şi-a încheiat lupta: „Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele! Domnul Dumnezeu este tăria mea.” (Habacuc 3:17) Aceasta este atitudinea potrivită a unui biruitor. Orice altă atitudine este port ilegal de atitudine. În loc de „dacă”, el spune „chiar dacă”. În loc de condiţionare, el decondiţionează. Nimic nu mă va împiedica să mă bucur, să fac din Dumnezeu tăria mea şi să mă las călăuzit de El pe înălţime, la Peniel.


[1] „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.“ (Galateni 5:16-17)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s