Bucuria Domnului este tăria mea!



„Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!

Habacuc 3:17-19

joyAceste cuvinte ale lui Habacuc cuprind, într-un mod comprimat, perspectiva bucuriei din punct de vedere biblic, potrivită naturii noastre şi plăcută lui Dumnezeu:

Bucuria nu este o datorie, este o decizie „Chiar dacă… eu tot mă voi bucura.” Habacuc alege să se bucure. El ridică bucuria la rang de dispoziţie spirituală permanentă şi face din bucurie o strategie de luptă spirituală. Am fost învăţaţi să ne creăm atmosferă, să batem din palme, să ironizăm viaţa, însă aceste lucruri nu sunt surse ale bucuriei, ele sunt doar o copie falsă şi palidă a adevăratei bucurii. Bucuria este o stare a inimii dependente de Domnul, divertismentul este o stare a firii dependente de stimuli contextuali; bucuria este o decizie a duhului, divertismentul este o reacţie la impulsurile haioase şi lipsite de conţinut.

Prin forţarea anumitor texte din Scriptură s-a creat o doctrină a bucuriei, care în loc să fie cadrul desfătării spirituale a devenit o dogmă legalistă, chiar dacă este îmbrăcată într-o haină modernă. Această vorbărie modernă, despre bucurie, produce mai degrabă tristeţe şi vinovăţie, ascunse în spatele unei măşti vesele şi dubioase, decât libertate şi pace autentică. Bucuria nu are de-a face cu modernitatea, ci cu spiritualitatea. Bucuria este naturală omului nou şi o povară pentru cel care nu este născut din nou. Bucuria credinciosului pare o nebunie pentru cei care nu înţeleg sursa bucuriei lui. „Ne bucurăm chiar şi în necazuri” (Romani 5:2) nu pentru că suntem nebuni, ci „pentru că ştim…” Cunoaşterea lui Dumnezeu, a planului Său, a naturii Sale, a voii Sale ne face să ne bucurăm. Bucuria credinciosului nu este fără motiv, ci are un motiv bine întemeiat: credincioşia lui Dumnezeu. Adevărata bucurie nu este alimentată numai de motive care se văd, ci mai ales de motive care nu se văd. Motivele vizibile se sfârşesc, însă cele care nu se văd sunt veşnice.

Aceasta este diferenţa dintre bucurie şi fericire. Fericirea este prezentă atunci când circumstanţele şi situaţiile din viaţă se potrivesc aşteptărilor tale. Bucuria nu are de-a face cu circumstanţele, ci cu natura aşteptărilor tale. Bucuria în Domnul este să ştii că, indiferent prin ce treci, Dumnezeu este cu tine şi că El nu te va părăsi şi nu te va abandona niciodată. Vor fi vremuri când în viaţa ta vor veni furtuni pe care nu le vei putea controla; şi s-ar putea ca El să nu oprească furtuna, dar te va îmbrăţişa şi te va ţine sub aripa Lui, până când furtuna va trece. Aceasta este speranţa pe care noi o avem în Hristos! Fericirea este prezentă atunci când lucrurile în viaţă îţi merg bine.

Bucuria nu este o diplomaţie, este o declaraţie. Bucuria nu este expresia infantilismului, ci a maturităţii spirituale. Habacuc nu a fost inconştient când a spus: „chiar dacă totul se prăbuşeşte… eu tot mă voi bucura în Domnul”, ci în cea mai deplină stare de curaj spiritual a declarat bucuria ca atitudine a vieţii lui. Habacuc nu a vrut să-L impresioneze pe Dumnezeu sau pe cei care l-au auzit, ci, pur şi simplu, a declarat ceea ce dorea să domnească în viaţa sa. Cuvântul declarativ are putere decisivă pentru a ne direcţiona viaţa.

„Prin rodul gurii ai parte de bine” (Proverbe 13:2) – pasaj care face referire la puterea declarativă a cuvântului. Judecătorul foloseşte cuvântul declarativ pentru a emite, pentru a comunica sentinţa: „declarat vinovat”; ofiţerul de stare civilă foloseşte acelaşi cuvânt când oficiază o căsătorie: „vă declar căsătoriţi”. Peste cuvântul declarativ nu mai trece nimic, el pecetluieşte o stare de drept. Cuvântul declarativ nu poate fi desfiinţat decât de un alt cuvânt declarativ. Iacov spune că „limba” (cuvântul, comunicarea) este alimentată fie de iad, fie de rai şi devine cârma vieţii.[1] „Prin binecuvântarea oamenilor fără prihană se înalţă o cetate.” (Proverbe 11:11) Viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul, stau în puterea limbii. Cuvântul declarativ este cârma vieţii tale, are putere prin sursa pe care o foloseşti: raiul sau iadul. Foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu pentru a declara binecuvântările, protecţia, pacea, prezenţa lui Dumnezeu peste viaţa ta.

Bucuria este o declaraţie a bunătăţii şi credincioşiei lui Dumnezeu. Dumnezeu este onorat de maturitatea noastră, de încrederea noastră în El, lucruri care sunt exprimate prin entuziasmul nostru. De fapt, termenul entuziasm vine din limba greacă şi este compus din două cuvinte în theos (in thos) care înseamnă a fi în Dumnezeu. Bucuria trebuie declarată, pentru că ea nu este o stare naturală a inimii noastre şi nici nu trebuie să ne aşteptăm să fie. Bucuria se cultivă.

Bucuria nu este un discurs, este o demonstraţie. Unele meserii au ajuns să includă zâmbetul, buna dispoziţie, ca datorie profesională. Unii fac atâta caz de asta, încât consideră că exprimarea bucuriei, fie ea şi artificială, este cheia succesului. Bucuria creştinului nu este o datorie morală, este o demonstraţie naturală a relaţiei cu Dumnezeu. Bucuria dovedeşte relaţia noastră cu Dumnezeu. Nu poţi fi în Dumnezeu fără să ai bucurie (entuziasm – a fi în theos).

Bucuria nu este o dezbatere, este o destăinuire. Bucuria pe care Habacuc o declară nu este un subiect pe marginea căruia trebuie să argumentăm sau să contraargumentăm, ci este o dezvăluire sinceră a unui model de stil de viaţă. Mesajul lui Habacuc este următorul: nu sunt dependent de circumstanţe, de veştile rele, de cursul vremurilor, de părerile oamenilor, ci sunt dependent de Dumnezeu şi de aceea mă bucur. Mesajul lui Habacuc nu are rol apologetic, ci unul evanghelistic – transmite o veste bună: Dumnezeu este suficient! Putem să împărtăşim acest mesaj, să-l trăim sau să rămânem indiferenţi, să nu credem sau să găsim argumente prin care să ne justificăm mediocritatea.

Bucuria nu este o depărtare de probleme, este un depozit de belşug. În momentul în care vei pierde totul şi nu îţi mai rămâne nimic decât Dumnezeu, vei afla că Dumnezeu este suficient. Habacuc a trăit într-o perioadă neagră a istoriei poporului Israel, chiar înainte de captivitatea babiloniană, iar profeţii erau văzuţi ca nişte duşmani ai poporului, ca trădători care anunţau dărâmarea Templului şi captivitatea lui Israel în Babilon, iar acest mesaj de la Dumnezeu a făcut viaţă grea mai multor profeţi, şi Habacuc nu a făcut excepţie de la regulă. Habacuc era în mari necazuri, însă a declarat bucuria Domnului peste viaţa sa şi acest lucru a devenit tăria lui în acele momente grele. Această atitudine, cu care el a privit viaţa, a devenit un motto pentru generaţia care s-a întors din Babilon, şi Neemia, Ezra şi ceilalţi lideri îndemnau poporul astfel: „Bucuria Domnului este tăria voastră.” (Neemia 8:10)

În momentul în care Habacuc a primit mesajul judecăţii lui Dumnezeu asupra poporului, a avut o reacţie naturală: s-a clătinat pe picioare, i s-au încleştat buzele, îi tremurau genunchii şi a simţit fiorul groazei în toată fiinţa lui,[2] însă, în pofida acestei stări, el nu a privit la probleme, sau la el, ci la Dumnezeu şi a început să declare bucurie peste viaţa lui. Toate vin şi trec, însă Dumnezeu rămâne. Dacă ne agăţăm de lucrurile trecătoare trecem şi noi odată cu ele, dacă ne prindem tare de Dumnezeu vom rămânea veşnic cu El.

E natural să avem probleme, e natural să ne panicăm atunci când auzim veşti rele, însă nu aceste lucruri trebuie să definească viaţa noastră, ci credinţa declarată în Dumnezeu. Frica, panica, sunt doar flash-uri contracarate de credinţă şi acţiune. Frica este reacţia naturală, credinţa este reacţia supranaturală. Groaza este reacţia omenească, bucuria este reacţia dumnezeiască. Habacuc a declarat bucurie peste viaţa lui nu pentru a nega problema, ci pentru a declanşa minunea. Bucuria ta Îl pune în mişcare pe Dumnezeu. Nu te poţi bucura în Dumnezeu fără credinţă. Nu Îl poţi onora pe Dumnezeu într-un mod mai frumos decât atunci când te bucuri de relaţia ta cu El. Bucuria declanşează belşugul spiritual: „Cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat.“ (Proverbe 15:15).

Bucuria nu este un duh, este un drum. Lui Habacuc i-a fost greu să declare bucuria sa în Domnul, dar a ştiut că va fi şi mai greu dacă nu o declară. Este adevărat, tot ceea ce declari are preţul său, însă ceea ce nu declari are un preţ şi mai mare. Pavel, printre alte îndemnuri[3] pe care le-a dat filipenilor, a fost acesta: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!“ (Filipeni 4:4) Bucuria este una dintre roadele Duhului Sfânt. Bucuria este cultivată prin lucrarea Duhului Sfânt în viaţa noastră. Nu ştiu de ce Dumnezeu alege calea necazului ca să dezvolte în noi o atitudine mulţumitoare şi recunoscătoare, dar se dovedeşte că nu îţi poţi porunci: „Acum mă bucur!” Trebuie să ai un motiv, iar Dumnezeu dezamorsează toate motivele artificiale pentru a ne putea baza bucuria noastră numai pe El.

Adevărata bucurie nu vine din dispoziţia noastră afectivă, ci este un dar pe care Duhul Sfânt îl cultivă în noi. Habacuc s-a luptat cu Dumnezeu, a fost mânios, a fost plin de amărăciune, însă a învăţat că bucuria în Domnul este cea mai mare comoară pe care o are şi nu îşi poate permite să o piardă. Bucuria începe în obişnuinţa vieţii şi se cultivă în monotonia evenimentelor zilnice. Bucuria nu ţine de personalitate, ţine de disponibilitate. Bucuria nu este calitatea celor extrovertiţi, ci a celor care au cultivat dependenţa de Dumnezeu şi mulţumirea personală. Dacă nu te poţi bucura astăzi, în banalitatea evenimentelor zilnice, nu îţi poţi impune să te bucuri în perioada de încercare. Bucuria nu este o dorinţă, este o dinamică. Bucuria se cultivă zilnic.

Bucuria nu este o distracţie, este o disciplină. Habacuc nu s-a bucurat pentru a părea mai ciudat, ci a ales bucuria, atitudine cu care îşi confrunta situaţia vieţii. Bucuria lui Habacuc nu derivă din sursă afectivă, ci este o decizie a credinţei prin care alege să-L onoreze pe Dumnezeu. În situaţia în care se afla Habacuc numai de bucurie nu poate fi vorba, însă inima lui Habacuc a fost predată Domnului şi el a acceptat situaţia ca o expresie a voii lui Dumnezeu. Când te întristezi şi slăbeşti în necazurile vieţii, pui un semn de întrebare asupra suveranităţii lui Dumnezeu. Dumnezeu este suveran, ţine totul în control, iar cel credincios care acceptă suveranitatea Lui se bucură că planul Lui se va împlini în istorie şi în viaţa fiecărei persoane.

Sentimentul pe care l-a trăit Habacuc este asemănător sentimentului pe care cei mai mulţi oameni îl trăiesc astăzi, şi anume, acela că lucrurile au scăpat de sub control; însă, după ce s-a confruntat cu Dumnezeu, inima lui s-a liniştit şi a căpătat pace, pentru că şi-a dat seama că Dumnezeu ştie ce face şi cum face, iar el nu are nici capacitatea, nici autoritatea să judece modul în care Dumnezeu lucrează. El s-a bucurat pentru că a realizat cine este Dumnezeu – „Dumnezeul Suveran”, şi de ceea ce face Dumnezeu – providenţă – lucrarea prin care Dumnezeu Îşi împlineşte planul Său, „Dumnezeul mântuirii mele.” Adevărata bucurie este „în Domnul” – Dumnezeu este sursa şi suportul bucuriei noastre.

Bucuria nu este o deşertăciune, este un deznodământ. În acel moment, Habacuc ştia deznodământul şi avea la dispoziţie două posibilităţi: fie să tacă, fie să vorbească. „Aş putea aştepta în tăcere ziua necazului?” El alege să declare: „Mă voi bucura în Domnul.” Există mentalitatea că nu contează dispoziţia, atitudinea cu care abordezi lucrurile. Fie că mă bucur, fie că nu, e acelaşi lucru; fie că declar binele peste viaţa mea, fie că nu, situaţia rămâne aceeaşi; fie că sunt trist sau bucuros nimic nu se schimbă. Ba se schimbă! Atitudinea cu care abordezi viaţa, va defini viaţa ta. Dacă priveşti cu resemnare viaţa, vei avea o viaţă înfrântă; dacă priveşti cu entuziasm viaţa, vei avea o viaţă împlinită. Nu este vorba de magie, este vorba de principiu. Viaţa noastră nu stă în puterea noastră, ci în puterea lui Dumnezeu. Atunci când ne bucurăm o facem nu pentru că suntem naivi, ci pentru că ştim cine este Dumnezeu, iar bucuria noastră este în El. Dumnezeu este sursa, suportul şi scopul vieţii noastre.

Spune-mi cum îţi defineşti viaţa şi îţi spun ce viaţă ai! Deşi aparent deznodământul era ştiut, Habacuc a ales să declare bucuria sa în Domnul, dependenţa sa de El şi, astfel, a declarat un alt deznodământ. Vei avea parte de deznodământul pe care îl aştepţi. Dacă nu te încântă direcţia vieţii tale, declară un alt deznodământ: „Voi merge pe înălţime cu Dumnezeu.” Viaţa ta stă în puterea ta, în cuvintele tale. Cuvintele tale definesc viaţa ta. Nici Dumnezeu nu trece peste cuvintele tale, pentru că ele exprimă deciziile tale, iar El a ales să te creeze cu voinţă liberă, însă este încântat să onoreze cuvântul credinţei tale.


[1] Iacov 3

[2] Habacuc 3:16 „Când am auzit… lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta, mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase, şi-mi tremură genunchii. Căci aş putea oare aştepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul va merge împotriva poporului?“

[3] Îndemnuri este un cuvânt de amortizare, însă cuvântul potrivit este porunci (n. a.).

Anunțuri

2 gânduri despre „Bucuria Domnului este tăria mea!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s