Cu cine mă lupt?



lupta1Fiecare om are o definiţie a vieţii. Viaţa este un test, un credit, o pregătire, o luptă… Definiţia pe care o dai vieţii va determina comportamentul şi caracterul tău. Desigur, cei mai mulţi oameni nu îşi definesc în mod conştient concepţia pe care o au despre lume şi viaţă, dar cu siguranţă au una care le ghidează atitudinile şi acţiunile. Spune-mi care sunt faptele unui om şi îţi voi spune cum îşi defineşte el viaţa. Romanii spuneau: „Viaţa este o luptă; deci, luptă”, sau „Viaţa înseamnă a lupta”[1].

Ce este o luptă? O confruntare de forţe cu scop definit sau imperceptibil. Viaţa, prin natura ei, este o luptă. În calitate de creştini, suntem într-o continuă confruntare spirituală. Există o luptă pe care o dăm cu Diavolul. Strategia biblică cu privire la această luptă este următoarea: „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.“ (Iacov 4:7)

O a doua luptă pe care creştinul o poartă este lupta cu poftele. Aceasta este lupta cea mare, pe care credinciosul nu are voie să o piardă, deşi este cea mai grea. Strategia biblică referitoare la această luptă este recomandată de apostolul Pavel tânărului Timotei: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.“ (2 Timotei 2:22) Dacă din faţa Diavolului nu avem voie să fugim, în faţa poftelor nu avem voie să stăm. În primul caz, trebuie să unim supunerea faţă de Dumnezeu cu rezistenţa spirituală; însă, în cel de-al doilea caz, trebuie să unim capacitatea de a evita ispita cu dorinţa de părtăşie frăţească. Nu fugim de ispită în izolare, ci în comuniune edificatoare.

Dar există o a treia luptă pe care o purtăm în viaţa noastră. Aceasta este lupta care ne solicită cel mai mult. Cea mai grea luptă a vieţii noastre nu este împotriva poftelor sau împotriva Diavolului, ci împotriva lui Dumnezeu. Este o luptă teribilă, pe care o ducem de cele mai multe ori în mod inconştient. Nu neg realitatea războiului spiritual cu puterile satanice, dar, aşa cum spunea Ronald Donn, cred că este mai uşor să spui „nu” Diavolului decât să-i spui „da” lui Dumnezeu[2].

Noi Îl numim pe Dumnezeu „Stâncă”, „Adăpost”, „Scut”, dar în perioade de tensiune, necaz, suferinţă şi încercări nu ne mai amintim de aceste lucruri şi facem din El ţinta atacurilor noastre. Cel care se luptă cu Dumnezeu are câteva caracteristici: Îl acuză pe Dumnezeu, este nemulţumit, protestează şi are pretenţii de la Dumnezeu.

Nu trebuie să răsfoim prea mult paginile Bibliei pentru a susţine cele afirmate.

Ieremia, profetul lacrimilor, avea o problemă cu caracterul lui Dumnezeu. „Am ajuns de râsul poporului meu, şi toată ziua sunt pus în cântece de batjocură de ei. M-a săturat de amărăciune, m-a îmbătat cu pelin. Mi-a sfărâmat dinţii cu pietre, m-a acoperit cu cenuşă. Mi-ai luat pacea şi nu mai cunosc fericirea. Şi am zis: „S-a dus puterea mea de viaţă, şi nu mai am nicio nădejde în Domnul.” „Gândeşte-Te la necazul şi suferinţa mea, la pelin şi la otravă!” Când îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mâhnit în mine.“ (Plângerile lui Ieremia 3:14-20)

Cei mai mulţi citesc versetele imediat următoare acestora: „Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!“ (Plângerile lui Ieremia 3:21-23), însă mesajul lui Ieremia cuprinde şi cuvintele de protest, pe care el le îndreaptă către Dumnezeu când simte greutatea slujirii. Ieremia deplânge stigmatizarea socială în care se afla în calitate de slujitor al lui Dumnezeu. Face voia lui Dumnezeu, dar nu este răsplătit, ci batjocorit de poporul care se laudă cu Legea lui Dumnezeu, se închină în Templul sfânt şi se bazează pe Legământul levitic. Viaţa sa a devenit un iad, iar Dumnezeu nu a intervenit! Aşa se întâmplă şi astăzi; uneori, viaţa slujitorului lui Dumnezeu devine un iad, dar, asemenea lui Ieremia, sensibilitatea slujitorului autentic se amplifică şi dependenţa de Dumnezeu devine mai puternică. În acelaşi timp, slujitorul va fi pasionat de salvarea sufletelor din iadul veşnic. Noi spunem că „viaţa a devenit un iad”, sau „Viaţa a devenit un calvar”. Este bine, pentru că numai înţelegând „iadul” şi „calvarul” vom dori Raiul şi mântuirea. Dumnezeu ne ţine uneori în iadul vieţii, pentru a ne face să înţelegem iadul veşnic şi pentru a ne dori Raiul.

David avea o aşteptare neîmplinită cu privire la Dumnezeu. El era profund dezamăgit de îndelunga întârziere a lui Dumnezeu. „Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? Până când Îţi vei ascunde Faţa de mine? Până când voi avea sufletul plin de griji, şi inima plină de necazuri în fiecare zi? Până când se va ridica vrăjmaşul meu împotriva mea? Priveşte, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu! Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morţii.“ (Psalmi 13:1-3) David era sătul de aşteptare, se lupta cu Dumnezeu şi protesta faţă de întârzierea Lui. Uneori avem impresia că Dumnezeu nu ţine pasul cu evenimentele, este pierdut undeva în trecut, nu ţine pasul cu modernitatea… Ne-am dori ceva de genul: „Doamne, iată dorinţa mea azi”, iar Dumnezeu să spună: „Iată-Mă.” În lumea contemporană totul este fast – fast-food, fast-thinking – şi second-hand[3]. Cred că cel mai greu lucru să-l înţelegem despre Dumnezeu este faptul că El e Dumnezeu şi nu Îşi negociază statutul cu nimeni. El, pur şi simplu, nu Se conformează, nu dă explicaţii, nu intră în tipare, nu ţine să fie la modă, să fie cum vrem noi. Adevărul este simplu: Dumnezeu e Dumnezeu. Acest adevăr ar trebui să înlăture întrebările scepticilor, nebunia ateilor, ignoranţa liber-cugetătorilor şi pretenţiile credinciosului miop.

Vrăjitorii sunt înşelaţi să creadă că pot manipula puterea demonică, dar acest lucru îi vor conduce la o ireversibilă robie. Duhurile rele se lasă aparent purtate de capriciile vrăjitorului, ca acesta, odată cu adâncirea în ocultism, să fie posedat definitiv. Acelaşi lucru ni-l sugestionează şi nouă Diavolul: să credem că puterea lui Dumnezeu poate fi manipulată, că El ascultă de noi sau că va juca după regulile noastre. Ispita de a fi Dumnezeu nu este nouă; de fapt, este cea mai veche ispită – ispita din grădina Edenului. Ne gândim că, dacă am fi Dumnezeu, măcar pentru o zi, noi am şti cum să rezolvăm lucrurile, la timpul potrivit şi bine. Dumnezeu este Dumnezeu şi aşa va rămâne. Ne rugăm şi El nu răspunde, întrebăm şi El tace, protestăm şi El râde.

Iona nu a acceptat misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu din cauza caracterului Său. El ştia că, dacă se va duce la Ninive şi ei se vor pocăi, Dumnezeu îi va ierta, iar el nu dorea acest lucru. Ninive constituia un pericol permanent pentru Israel, iar Iona dorea nimicirea lor. Problema lui Iona nu erau oamenii din Ninive, ci caracterul lui Dumnezeu. Scopurile lui Dumnezeu sunt cele care se împlinesc, nu ale omului. Omul, prin capriciile lui, nu face decât să-şi cauzeze lui însuşi rău. Iona a fugit de Dumnezeu, însă nu s-a putut ascunde de El.[4] Dumnezeu i-a pregătit lui Iona mijlocul de transport, care l-a purtat exact până în portul potrivit: cetatea Ninive. În pântecele chitului, Iona s-a pocăit de idolii pe care îi avea în viaţa lui: reputaţia lui de profet, confortul personal, naţionalismul îngust şi teologia sa mioapă. Ştiaţi că Dumnezeu are simţul umorului şi, uneori, este ironic? Ironia lui Dumnezeu constă tocmai în faptul că te trimite pe tine să vesteşti dreptatea Lui tocmai vrăjmaşilor tăi.

Iov, în acelaşi fel, avea o problemă cu caracterul lui Dumnezeu. În suferinţa lui, el nu s-a plâns de absenţa lui Dumnezeu, ci de prezenţa Lui stingheritoare, care nu-l lăsa să îndure suferinţa singur. Uneori, când ne aflăm în suferinţă, ne îndoim chiar şi de existenţa lui Dumnezeu. Iov, însă, nu punea sub semnul întrebării existenţa lui Dumnezeu, ci caracterul Lui. Iov se gândea: „Eu sunt un om neprihănit, şi El nu are dreptate să mă pedepsească!”

Nu am dreptul să-l judec pe Iov, însă pot să fac o observaţie. Cred că preocuparea principală a lui Dumnezeu a fost să-l înveţe pe Iov cum să pună problema. Şi Iov şi prietenii lui, până în capitolul 38, pun greşit problema, însă Dumnezeu îl învaţă pe Iov să pună întrebări. Un bun punct de vedere nu înseamnă că este şi perspectiva lui Dumnezeu. O idee bună nu înseamnă că este şi ideea lui Dumnezeu.

Asaf, în Psalmul 73, duce şi el o luptă cu Dumnezeu. Asaf era să se „clatine” în credinţa lui, uitându-se la creaţia lui Dumnezeu. Asaf Îl acceptă pe Dumnezeu, însă respinge creaţia Lui. Această lume este nedreaptă, este plină de oameni bogaţi şi fără probleme. Luptăm cu Dumnezeu când nu înţelegem rostul lucrurilor. Lupta cu Dumnezeu este alimentată de limitările noastre. El este Dumnezeu şi ştie totul, iar noi avem o cunoaştere limitată, dar avem o curiozitate cât Dumnezeu de mare. Iar Dumnezeu nu-Şi răspunde curiozităţii noastre. Pur şi simplu, El nu răspunde întrebării „De ce?”. Chiar şi perfectul poate fi contestat. Dumnezeu a fost contestat de imperfecţi. Biblia nu satisface curiozităţile omului, ci îşi împlineşte scopul de a-L face cunoscut pe Hristos, de a mântui fiinţa umană şi de a creşte credinţa credinciosului; restul sunt detalii. Cea mai mare dovadă de maturitate este oferită atunci când accepţi voia lui Dumnezeu chiar dacă nu o înţelegi. Acceptarea voii lui Dumnezeu înseamnă înmormântarea voii noastre. Trebuie să aplicăm în viaţa noastră voia lui Dumnezeu, nu voia noastră „acceptată” de Dumnezeu, ci voia Lui cea sfântă, universal valabilă, independentă şi indiscutabilă.

Asaf s-a luptat cu Dumnezeu pentru că El este bun cu păcătoşii, îi tolerează pe bogaţii corupţi şi nu intervine în suferinţă. În circumstanţele grele ale vieţii, când ar trebui să căutăm mai mult protecţia şi pacea lui Dumnezeu, tocmai atunci facem din El nu Scutul nostru, ci ţinta acuzaţiilor noastre.

Acceptarea voii lui Dumnezeu înseamnă maturitate. Cei trei tineri din Babilon, prietenii lui Daniel, când li s-a cerut închinarea în faţa idolului turnat, ei au spus: „Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3:17-18 – sublinierea îmi aparţine.)

Habacuc, profetul Domnului, are o nedumerire cu privire la modul lui Dumnezeu de a aplica dreptatea Sa. De ce suferă slujitorii lui Dumnezeu? Cum poate privi Dumnezeu mişelia şi exploatarea celui neprihănit şi să tacă? (Habacuc 1:13 – parafrazare)

„Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea, şi Te uiţi la nedreptate? Asuprirea şi silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri, şi se stârneşte gâlceavă.“ (Habacuc 1:2-3) Problema lui Habacuc era că Dumnezeu îl tratează pe cel nedrept ca şi pe cel neprihănit. Cum poate Dumnezeu să pedepsească poporul Lui folosindu-se de un popor mai păcătos decât Israel? Habacuc spune: „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea!” (Habacuc 1:13a) – nu pentru a recunoaşte sfinţenia Lui, ci pentru a o contesta: „Cum ai putea privi Tu pe cei mişei şi să taci, când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el?” (Habacuc 1:13b) În acest fel Habacuc spunea: ,,Pentru că eşti sfânt, pur, curat, nu vei putea să pedepseşti nedreptatea prin nelegiuire.’’

Ceea ce este evident din toate aceste exemple este faptul că Dumnezeu nu a trebuit să se schimbe, ci omul. Aceste personaje sunt exemple bune pentru că s-au schimbat şi au învăţat să accepte voia lui Dumnezeu, însă mulţi creştini se luptă astăzi cu Dumnezeu fără să conştientizeze măcar poziţia pe care o au în relaţia lor cu Dumnezeu.

Iona a contestat bunătatea lui Dumnezeu, însă este nevoit să recunoască faptul că bunătatea lui Dumnezeu este universală şi nu poate fi monopolizată sau obstrucţionată.

Iov contestă prezenţa lui Dumnezeu, însă după ce s-a confruntat cu Dumnezeu, acceptă perspectiva lui Dumnezeu, se pocăieşte, Îi recunoaşte prezenţa Lui şi îşi recunoaşte limitele personale.

Asaf contestă dreptatea lui Dumnezeu, dar când intră în Casa lui Dumnezeu primeşte o altă perspectivă, iar capacitatea de a pătrunde lucrurile se şlefuieşte şi prinde esenţă: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu.” (Psalmul 73:12)

David contestă favoarea lui Dumnezeu, însă, când primeşte „lumina lui Dumnezeu” pentru „ochii lui”, atitudinea şi perspectiva sa se schimbă. Astfel, El îşi declară încrederea în Dumnezeu, bucuria sa pentru certitudinea că Dumnezeu l-a izbăvit şi povesteşte prin cântare lucrările Lui.[5]

Ieremia a contestat credincioşia lui Dumnezeu, însă, când a privit mai adânc în inima lui, şi-a dat seama că bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu sunt sigure, dar nu şi sentimentele lui.

Habacuc contestă judecata lui Dumnezeu, însă transformarea lui este uluitoare atunci când acceptă suveranitatea lui Dumnezeu. El spune: ,,Chiar dacă îmi vor lipsi cele materiale, eu tot mă voi bucura în Domnul.[6]’’ Bucuria nu este dependentă de măsura bogăţiei, ci de decizia personală de a te încrede în Dumnezeu.

Care este câmpul tău de luptă?

L – loialitatea lui Dumnezeu, precum Ieremia

u – unealta lui Dumnezeu, precum Habacuc

p – prezenţa lui Dumnezeu, precum Iov

t – tăcerea lui Dumnezeu, precum David

a – autoritatea lui Dumnezeu, precum Iona

Este surprinzător faptul că, ce conteşti mai mult, va deveni domeniul în care Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu mai bine.

Lupta cu Dumnezeu ascunde în sine sămânţa maturităţii, pasiunii şi consacrării totale, sau sămânţa amărăciunii, rebeliunii şi ateismului practic.

Lupta cu Dumnezeu este personală şi directă, conştientă sau inconştientă, dar nu putem nega că ea nu există. Pentru fiecare credincios, această luptă este normală, dar numai în anumite cazuri se sfârşeşte pozitiv. Faţeta pozitivă a acestei lupte este în controlul omului.


[1] Seneca – „Vivere militarer est” – o replică dată prietenului său Licilius, care, potrivit concepţiei sale pesimiste asupra vieţii, spunea: „Să suportăm totul cu resemnare”.

[2] Ronald Donn, Când cerul tace, Ed. Logos, 2000

[3] Sindromul vitezei – mâncare rapidă, gândire rapidă – şi mentalitatea care acceptă lucruri de „mâna a doua”.

[4] „You can run, but you can’t hide!”

[5] Psalmul 13:5, 6 „Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale: cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!”

[6] Habacuc 3:17-19 „Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele! Domnul Dumnezeul este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor şi mă face să merg pe înălţimile mele.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s