Există taine


taineCare este cel mai mare dar dat omului de către Dumnezeu? Viaţa, libertatea, gândirea, uimirea, sensul, scopul, speranţa, dragostea… Dar există un „cel mai mare dar” cu adevărat? Şi, dacă există, de ce trebuie neapărat să-l numim? Doar pentru a-l folosi ca pivot al unei ierarhizări? Şi apoi, prin subiectivitatea care ne caracterizează, vom considera mai multe daruri ca având statutul de „cel mai…” Şi dacă sunt darurile lui Dumnezeu, de ce trebuie să le analizez, să le ierarhizez, să le pătrund cu mintea mea nemulţumită, în loc să le folosesc şi să mă bucur de ele?

Cu sau fără voia lui, omul a creat o istorie care îl descrie. De-a lungul vieţii lui, omul a experimentat zâmbetul şi lacrima, curajul şi teama, dragostea şi ura, siguranţa şi neliniştea, sănătatea şi suferinţa, pacea şi lupta, sărăcia şi bogăţia, libertatea şi robia, cunoaşterea şi dezinformarea. Toate acestea au constituit o permanentă provocare pentru îmbogăţirea bagajului său informaţional şi relaţional moştenit de la părinţi. Putem numi această provocare care-l confruntă pe om căutare. Dorinţa omului de semnificaţie, schimbare şi nou, a impus căutarea drept o constantă a existenţei lui.

În dorinţa lui de a înţelege fenomenele lumii a căutat explicaţii, şi-a pus întrebări cu privire la tot ceea ce există, a aşteptat ca cineva să-i răspundă. Dar cine? Un alt om care are aceleaşi nedumeriri ca şi el, a putut doar să-i adâncească neliniştea. Nemulţumit, a pornit el însuşi în cursa căutării propriilor explicaţii. Prin efortul lui de a găsi dezlegarea tainelor lucrurilor, problemele nu se simplifică, ci se complică, transformându-se în „neînţelegeri şi mai mari.”[1] El îşi dă seama că ceea ce părea neproblematic şi clar îi apare acum ca fiind obscur şi încurcat. Filozofia este dovada căutării nesfârşite a omului. Căutarea aceasta în cadrul misterelor lumii nu îl descurajează, ci îl incită. Chiar dacă nu ajunge la certitudini, el va continua să caute de dragul căutării. Căutarea este plăcerea lui, iar găsirea constituie o umbră. Pune sub semnul îndoielii tot ceea ce consideră că ştie, şi dacă nu poate primi răspunsuri mai clare, îşi poate considera neliniştea o nelinişte mai înţeleaptă.

În nevoia lui de a se relaţiona, omul a investit încredere. Omul a căutat prieteni şi protecţie, dar a fost înşelat şi astfel s-a ridicat un zid. În locul comunicării şi relaţiilor, el a preferat o siguranţă artificială. În vulnerabilitatea lui s-a simţit rănit şi trădat de către semenul său, şi-a stabilit un domeniu propriu pe care l-a apărat cu preţul vieţii lui. A biruit şi a fost înfrânt. Fiecare înfrângere a devenit un nou impuls pentru căutare. Să caute spre „mai bine”.

Omul modern a învăţat să zboare, să umble repede, să supună jungla, să fabrice unelte, să exploreze spaţiul, să comunice instant… Pentru ce? Acum se află între computere, în blocuri-turn cu sisteme de securitate foarte performante. Şi-a găsit el siguranţa şi răspunsurile de care avea nevoie? A încetat căutarea lui? A învăţat să vândă şi să cumpere totul! Vinde şi cumpără dragoste, libertate, sănătate, plăcere şi apreciere. Succesul sau eşecul este definit exclusiv în termeni materiali. Câştigarea banilor înseamnă succes, iar pierderea lor înseamnă eşec. Astfel a apărut noţiunea de faliment.

O iluzie a lumii moderne este modernismul şi accesibilizarea relaţiilor. Poţi cumpăra o casă, dar nu un cămin; poţi cumpăra pastile, dar nu sănătate, poţi cumpăra o femeie, dar nu iubire!

A falimentat omul în căutarea lui? Căutarea este un drept inerent fiinţei umane. Un drept care îl capătă prin naştere, îl descoperă şi foloseşte prin existenţă şi nu piere nici măcar odată cu moartea. Deşi, de multe ori nu ştie ce caută, se încumetă să se avânte pe un nou teren al nedesluşitului. Dacă nu găseşte, se consideră nefericit şi are dreptul la compătimire şi înţelegere. Este un eşec al căutării?

Unii numesc această căutare „căutarea fericirii”. Dacă fericirea are un sens pentru fiecare om, atunci sensul căutării trebuie să-i aparţină în totalitate fiecărui om. Nimeni nu este responsabil de fericirea mea, deci nici de căutarea mea. Şi dacă nu găsesc fericirea, voi fi eu cu adevărat profund dezamăgit? Şi dacă am găsit fericirea, şi astfel căutarea mea a încetat, sunt eu oare cu adevărat fericit? Eu zic că nu; fericirea mea nu poate fi despărţită de căutare. Renunţ mai degrabă la fericire decât la căutare. Căutarea îmi este o certitudine, pe când fericirea nu. Dar poate am găsit fericirea? Atunci de ce o mai caut? De ce să caut ceea ce am găsit deja? Dar dacă nu am găsit-o? Atunci o caut în continuare. Dar ce mă face să cred că o voi găsi cândva? E ceva care îmi spune: caută! Dacă nu o voi găsi, mă voi mulţumi doar cu căutarea şi nu voi renunţa la ea. Dar stai puţin, dacă ceea ce doresc mai mult este căutarea, oare nu căutarea înseamnă fericire? Eu caut! Cine mă poate împiedica? Cine îmi poate lua acest drept? Cine mă poate împiedica să mă bucur de fericire?

Căutarea este bogăţia pe care nu mi-o poate fura nimeni. Caut şi doresc să găsesc, dar după ce am găsit, căutarea mea să nu înceteze. Îmi plac tainele, pentru că ele constituie provocarea permanentă ce ţine treaz instinctul căutării. Nu aş fi fericit dacă nu ar exista taine în lume. Ce bine că există taine, ele îmi justifică permanenta mea căutare. Nimeni nu poate spune că greşesc, deoarece sunt în căutare.

„Mister al lumii, Te iubesc, şi nu doresc să Te strivesc,

E o minune că exişti, mister fermecător ce eşti;

râvnit de unii, urât de alţii, Tu naşti nelinişti şi aspiraţii

Atins şi totuşi neatins; eşti de minte necuprins,

privesc spre Tine, Tu mă seduci şi mă atragi în căutare.”

E plăcută căutarea, e provocatoare taina, dar căutarea este nesfârşită şi tainele sunt multe. Ce pot căuta mai cu folos? Mai e plăcută căutarea când taina este cunoscută? Ştiu care este Taina, am localizat-o, dar nu am pătruns-o. Dar, de ce sunt taine în lume, dacă nu pentru a fi pătrunse? Sunt atâtea taine în lume, că nu îmi ajunge timpul să le cunosc pe toate.

Inima îmi spune: „Caută!” Dar ce?

„Caută Taina care merită tot timpul.”

„Cine este această Taină?”

„«Dumnezeu» numit de unii, «Tată Bun» numit de alţii”.

În această căutare am aflat de Revelaţie. Dar ce este această Revelaţie? Revelaţia nu este suma rezultatelor căutărilor omului, ci este descoperirea de Sine a Tainei. Revelaţia nu trebuie căutată, ci trebuie acceptată. Şi ce-mi spune Revelaţia? Să-mi continui căutarea, dar să am un obiect al căutării şi acesta să fie Dumnezeu. Acum mă ajută Revelaţia, acum Îl caut pe Dumnezeu. Dar de ce să-L caut dacă El mi Se descoperă? Ce paradox! Dumnezeu Se revelează şi rămâne Taină. Dacă este aşa, căutarea mea are sens? Dacă eu voi persevera în căutarea mea, voi ajunge vreodată să o sfârşesc?

Vreau să Te cunosc mai mult…

Vreau să cunosc Frumuseţea Ta, chiar dacă astfel îmi descopăr hidoşenia.

Vreau să pătrund bunătatea Ta, chiar dacă astfel îmi înţeleg ticăloşia mea.

Vreau să pricep dreptatea Ta, chiar dacă acest lucru înseamnă judecata mea.

Vreau să percep măreţia Ta, chiar dacă astfel o să-mi întâlnesc micimea mea.

Vreau…

Omul îşi doreşte să Te cunoască, dar nu e capabil să-şi asume riscul acestei cunoaşteri, adevărul despre el.

Eu Te cunosc numai atât cât îmi îngădui Tu să Te cunosc.

Voi cunoaşte vreodată pe deplin?

Când Te voi cunoaşte pe deplin, voi fi ca Tine.

Va înceta Dumnezeu să fie Taină? Pentru mine rămâne Scumpa Taină ce mă absoarbe în căutare. Am găsit Taina, am gustat-o, dar n-am epuizat-o. Deşi eu caut, îmi dau seama că nu aş fi găsit nimic, dacă Taina nu m-ar fi lăsat să o pătrund. Am crezut că Taina se va sfârşi repede, dar nu a fost aşa. Taina m-a cuprins şi am văzut că Taina e-n mine şi eu sunt în ea. Taina îmi dezvăluie alte taine pe care nu le-am cunoscut până acum, taine despre mine de care îmi este profund ruşine. Aş vrea să le ascund, să îngrop aceste taine undeva unde numai eu să pot pătrunde. Dar nu mai pot. Odată ce Taina m-a învăluit, i-am devenit vulnerabil şi nu-I mai pot ascunde nimic. Mi-e frică să explorez în Taină, pentru că mă descopăr pe mine. Pentru prima dată am sentimentul că doresc să încetez căutarea, dar de dragul Tainei nu o voi face indiferent care va fi preţul. Îl accept pentru că iubesc Taina.

Am găsit-o, dar nu am terminat căutarea, ci aceasta s-a înteţit. Cu cât înaintez în căutare, cu atât devine mai tainică Taina. Dar nu mă descurajez, ci chiar mă entuziasmez, prind forţe noi; căutarea are un nou sens, unul deplin, unul plăcut, unul sublim.

Ce am vrut să spun? Dar înţelege!

Iar dacă nu, te reculege!


[1] Sintagma îi aparţine lui Lucian Blaga

Anunțuri

3 gânduri despre „Există taine

    • Multumesc Milu,
      Lucrez deja la o carte si sper ca anul acesta o voi publica.

      Pana atunci o sa mai public texte pe blogul meu. Daca te abonezi cu adresa de e-mail o sa poti prini notificari pentru fiecare update.

      Numai bine si un an bun de la Dumnezeu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s