Sunt flămând


„Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.»“

Ioan 6:53-56

Devii ceea ce consumi!

flamandExistă o caracteristică universală a omului de care depinde mântuirea sau osândirea lui. Această caracteristică îi poate aduce una dintre cele mai mari plăceri, dar abuzată poate produce foarte multă durere. Este vorba de o nevoie a omului – nevoia de a se hrăni; şi o acţiune a acestei nevoi – a mânca. Definiţia cea mai exploatată a omului în contextul culturii seculare este următoarea: „Omul este consumator”. Economia, strategiile de marketing, agenţiile de publicitate au, ca raţiune fundamentală a campaniilor lor de promovare a diferitelor produse, tocmai această definiţie a omului. Nu numai că omul este un consumator, ba chiar unul feroce, flămând, care vrea din ce în ce mai mult.

Aserţiunea de bază a comunismului a fost egalizarea resurselor, pentru ca toate nevoile omului să fie satisfăcute. De aceea, s-au concentrat pe studii care aveau ca scop definirea cât mai exactă a nevoilor şi modalitatea de satisfacere a acestora. În acest fel, ei au luat în calcul nevoile şi resursele, iar soluţia a fost uniformizarea acestora. Norma de bază a comunismului, formulată de Marx, este principiul trebuinţelor rotative – fiecăruia după nevoi, fiecare după capacităţi. Greşeala de bază a comunismului a fost negarea unei nevoi fundamentale a omului – nevoia spirituală, nevoia de Dumnezeu.

În societatea capitalistă omul este definit drept consumator, iar consumul lui creşte şi se diversifică. Greşeala societăţii capitaliste seculare este ignorarea nevoii spirituale a omului. Dacă în cazul comuniştilor avem de-a face cu negarea ei, în cazul capitaliştilor avem de-a face cu ignorarea acesteia. Toate nevoile sunt exploatate în societatea capitalistă „democratică” – fiecare are dreptul să-şi împlinească nevoia lui indiferent de costuri, de opinia celuilalt, de morală. Această societate este definită, prin anarhie, un haos generalizat, în care relativismul, materialismul, utilitarismul şi senzualismul domnesc. Întreaga metafizică este redusă la un semn de întrebare.

Această abordare nu-l mulţumeşte pe om, pentru că în felul acesta el devine din ce în ce mai înfometat, iar dacă nu este servit va căuta în el şi în oferta imediată şi instantă hrana lui. S-a obişnuit să cumpere totul de la piaţă, să fie servit imediat, şi aceste aspecte s-au transferat şi în domeniul spiritual al vieţii lui. Societatea de consum are ofertă pentru orice solicitare, cere şi vei primi imediat, iar dacă nu ştii ce trebuie să ceri te învăţăm.

„Omul este ceea ce mănâncă,” a afirmat filosoful materialist german Feuerbach, gândindu-se că prin această aserţiune va pune capăt tuturor speculaţiilor idealiste care doresc să definească într-un mod comprehensiv şi exhaustiv natura umană. De fapt, el a exprimat fără să ştie o concepţie pur religioasă despre om. Aceasta este definiţia regăsită în paginile Sfintei Scripturi, încă din primele capitole ale cărţii Genesa.

În relatarea biblică, omul este prezentat ca o fiinţă înfometată şi întreaga lume ca hrană a sa. Prima poruncă pe care i-o dă Dumnezeu omului este: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ. Şi Dumnezeu a zis: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.»” (Genesa 1:28,29). Omul trebuie să mănânce ca să trăiască; el trebuie să primească lumea în trupul său şi să o transforme în propriul sine, în trup şi sânge.[1] Această imagine a ospăţului este prezentă pe tot cuprinsul Bibliei, imaginea centrală a existenţei omului. Omul este ceea ce mănâncă, iar lumea este masa de ospăţ.

Misiunea creştină are drept mesaj: „Veniţi la ospăţ să mâncaţi şi să beţi” (pilda fiului de împărat). Creştinismul a devenit o religie bazată pe principiul seriozităţii, pe acţiune socială, pierzând mult din experienţa bucuriei şi contagiunii sale. Omul „mâncător” şi „băutor” trebuie recâştigat şi adus la ospăţ. Noi trebuie să ne pocăim pentru că am transformat creştinismul într-o religie a misticii şi contemplaţiei rezervată numai câtorva „aleşi”. Sunt cărţi despre spiritualitate, închinare şi slujire, dar s-au neglijat acele probleme existenţialiste, acele întrebări şi nevoi la care omul înfometat simte necesitatea de a i se răspunde. Dacă nevoia lui nu este îndeplinită de creştinism, el şi-o va hrăni cu altceva. Dacă nu participă la Ospăţul Împărăţiei, atunci participă la un alt „ospăţ” – ospăţul desfrâului, al ocultismului, al ereziei.

Nevoia omului de a mânca l-a făcut pe om să fie în dependenţă şi comuniune cu ceea ce mănâncă. Dumnezeu l-a creat pe om cu această plăcere: de a mânca. Căderea şi ridicarea omului au început aici. Dumnezeu i-a dat această poruncă omului: „mâncaţi” – pentru că, în felul acesta, Dumnezeu a intenţionat ca omul să se simtă bine împlinind-o. Dumnezeu nu a vrut ca poruncile Lui să fie o povară, ci, mai degrabă, o libertate, un privilegiu, pentru a fi împlinite cu bucurie şi entuziasm.

Episodul trist al căderii are în centrul ei un fruct oprit, o hrană interzisă. Rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului a declanşat moartea în natura umană. Omul a fost destinat să aibă comuniune cu Dumnezeu, cu Cel care dă hrană, dar omul a ales comuniunea cu hrana în sine. Dumnezeu a dorit să rămânem dependenţi de El, dar omul a ales să fie dependent de hrană. Omul a folosit hrana într-un mod utilitarist, materialist şi, în acest fel, lumea a devenit opacă; nu mai are acea caracteristică transcendentă, acea funcţie de a-L revela pe Dumnezeu. Totul a devenit sec şi, în acelaşi timp, ademenitor. Păcatul originar nu constă numai în faptul că omul nu „s-a supus” lui Dumnezeu; ci, mai ales, că omul a încetat să fie înfometat de Dumnezeu şi numai de El, a încetat să-şi vadă întreaga sa viaţă depinzând de comuniunea cu Dumnezeu.[2]

Multe lucruri s-au schimbat în natura omului, dar unul singur a rămas acelaşi; un aspect care traversează fiecare secţiune a istoriei mântuirii – nevoia omului de a se hrăni, de a consuma. Această caracteristică a naturii umane a existat în Eden, înainte de Cădere, la Cădere şi după Cădere, în întregul curs al istoriei şi va continua în Cer. Un lucru sigur care se va întâmpla în Cer este ospăţul de la nunta Mirelui, masa alături de Avraam, Isaac şi Iacov.

Dumnezeu l-a conştientizat pe om că mai există o hrană pe care omul trebuie să o consume: hrana spirituală. „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” ( Deuteronom 8:3, Matei 4:4). Dumnezeu l-a creat pe om cu această caracteristică a trebuinţelor nesatisfăcute, dar omul a pervertit-o. Dumnezeu a creat fiinţa umană cu nevoi, pentru ca omul să-şi găsească împlinirea în El. Dumnezeu trebuia să fie sursa împlinirii nevoilor noastre. Cea mai mare jignire pe care I-o aduce omul lui Dumnezeu este tocmai aceasta: că El nu este capabil să îi satisfacă nevoile sale.

Cea mai fascinantă caracteristică a lui Dumnezeu este următoarea: El nu renunţă. Omul devine din ce în ce mai înfometat, devine egoist în satisfacerea nevoilor lui, criminal în dorinţa lui de a consuma, individualist în pofta sa nestăpânită. Dar Dumnezeu nu a renunţat; deşi tot visul Lui cu privire la om s-a năruit, visul părtăşiei intime, visul bucuriei nepătrunse, visul biruinţei neştirbite, El a continuat să-l caute pe om.

Paradoxul istoriei derivă din această inconştienţă a omului faţă de înfometarea lui, cu cât caută să-şi stingă foamea, cu atât devine mai înfometat. David Rockefeller, cel mai mare bancher al secolului trecut, a fost întrebat odată: „Domnule, cât vreţi să vă mai îmbogăţiţi?” La care Rokeffeller a răspuns: „Încă puţin!” Acest „încă puţin” nu are nicio limită.

Dumnezeu i-a spus omului: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Însă omul neglijează, şi această foame devine aproape insesizabilă, imperceptibilă, dar ea există. Acel gol în formă de Dumnezeu, despre care vorbea Augustin, există în inima fiecărei fiinţe umane, dar omul, în neghiobia lui, a încercat (şi încearcă) să-l umple cu altceva, mai degrabă cu surogate spirituale, decât cu Dumnezeu.

În societatea seculară contemporană, am fost învăţaţi că totul este de vânzare, totul poate fi cumpărat, şi numai un lucru cumpărat este al tău, ceea ce vreau să cumpăr îmi este disponibil repede, foarte repede, chiar instant.

„Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!” (Matei 5:6) Această foame ne face să-L căutăm pe Dumnezeu, să dorim prezenţa Lui. Tocmai această foame universală explică existenţa sentimentului religios, indiferent de forma lui. Dumnezeu a ştiut că singura modalitate ca omul să dorească părtăşia cu El, este să devină El însuşi o hrană. „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!” (Psalmul 34:8) El a devenit o hrană şi a făcut tuturor invitaţia de a se hrăni cu El. Cei mai mulţi predicatori se mulţumesc să-L descrie pe Dumnezeu, dar nu ne mai invită să-L gustăm. E ca şi cum aş invita pe cineva la masă, aş aranja cadrul foarte frumos după toate regulile design-ului, dar, în acelaşi timp, m-aş echipa cu cunoştinţele necesare ca să explic armonia culorilor şi îmbinarea luminilor, după aceea aş pregăti cele mai alese bucate, dar aş fi pregătit să fac o reprezentaţie gastronomică, prin care să explic procesul de preparare. Invitatul intră şi eu încep să-i descriu secretele gastronomiei, el adulmecă cu ochii, iar cuvintele mele trec pe lângă urechile lui fără să creeze niciun fel de efect. Nu mă ascultă, dar încerc să-i descriu în continuare; poate, poate am să-i captez atenţia. Nu aş fi ridicol în acest context?

Este nostim acest exemplu şi considerăm această scenă caraghioasă. Dar, de ce nimeni nu sesizează când predicatorii de azi devin numai nişte chelneri, care, în loc să servească hrana, ei doar ne-o explică? Prieteni, oamenii nu vin să asculte dizertaţiile noastre despre gastronomie, ci vin să se hrănească. Noi trebuie să invităm oamenii să guste, să mănânce, nu să le explicăm doar care este gustul. „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată! De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi-Mă dar, şi veţi mânca ce este bun, şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase.” (Isaia 55:1-2)

Predicatorii nu pot să explice care este gustul lui Dumnezeu, şi nici nu trebuie să încerce să o facă, acest efort nu ajută pe nimeni. Care este gustul mărului, care este gustul bananei, care este gustul lui Dumnezeu sau gustul lui Hristos. Nu trebuie să explic, ci să exemplific (prin faptul că mănânc eu însumi) şi să-i invit şi pe ceilalţi la acest lucru. Bisericile sunt pline de creştini subnutriţi, creştini care lâncezesc săptămână după săptămână, sperând că cineva, cumva, se va ridica şi le va da hrană, nu numai să le vorbească despre ea.

Hristos Şi-a dat trupul pentru viaţa lumii, pentru hrana lumii. Omul trebuie să se hrănească cu Hristos. „Trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură.” (Ioan 6:55) Foamea este un motor care determină căutarea omului după Dumnezeu. „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimete foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miază-noapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului (Amos 8:11). Dumnezeu a ştiut că omul este o fiinţă înfometată, şi ca să vină în întâmpinarea acestei nevoi a devenit El Însuşi hrană.

Hristos este o hrană vie, nu o jertfă moartă. El este singura hrană cu adevărat suficientă şi cu adevărat săţioasă; este iubirea devenită hrană. Creştinismul este sfârşitul oricărei religii. Religia este necesară acolo unde există un zid despărţitor între om şi Dumnezeu. Dar Hristos, care este Dumnezeu şi om, a dărâmat zidul despărţitor. El a inaugurat o nouă viaţă, nu o nouă religie. Isus este „Răspunsul” la toate religiile, pentru că, în El, viaţa pe care omul o pierduse, i-a fost înapoiată.[3]

Isus discută cu un norod care L-a cunoscut ca pe Unul care face minuni, dar nu acestea l-au atras la El, ci minunea înmulţirii pâinilor. Isus, în calitatea Sa de Bun Învăţător, a ştiut să folosească fiecare remarcă sau întrebare a oamenilor şi s-o transforme într-o oportunitate de a Se dezvălui pe Sine ca Trimis al Tatălui. Aceşti oameni cereau un semn pentru a-L recunoaşte pe Mesia. Capernaumul, locul în care Isus a făcut cele mai multe minuni, a devenit locul cu cei mai împietriţi oameni; ei au făcut referire la o minune trăită de părinţii lor pentru a nega minunea trăită de ei. Este posibil să crezi că părinţii tăi au trăit minuni mai mari, pentru a nega minunile pe care le-ai trăit tu însuţi. De obicei, minunile povestite sunt considerate mai mari decât minunile trăite. Oamenii din Capernaum negau minunea înmulţirii pâinilor tocmai pe considerentul că aceasta nu poate egala minunea manei din pustie. În acest moment, Isus are un discurs argumentativ foarte tranşant care îi zguduie în convingerile lor chiar şi pe ucenicii Lui. În acest moment, Isus a făcut diferenţa dintre El (Pâinea din Cer) şi mana din pustie.

Mana era o hrană moartă, Isus este o hrană vie; mana este o hrană fizică, Isus este o hrană spirituală; mana era trecătoare, Isus este o hrană veşnică; mana se epuiza, Isus este suficient; mana susţinea viaţa pământească, Isus este sursa şi suportul vieţii veşnice; mana a fost trimisă din nori, Isus a venit din Cer, de la Dumnezeu.

Isus i-a mustrat pe farisei tocmai pentru acest lucru, ei se considerau sătui, neprihăniţi şi fără nevoi spirituale. Există opt fericiri, dar şi opt vaiete. Una dintre fericiri este destinată celor care sunt „flămânzi” şi promite îndestulare spirituală, iar unul dintre vaiete condamnă sentimentul de îndestulare pe care îl aveau fariseii. Ei credeau că au totul, că deţin monopolul resurselor spirituale, că au sub controlul lor accesul în Împărăţia lui Dumnezeu şi nu erau conştienţi de nevoia lor spirituală. În aceeaşi stare era şi biserica din Laodiceea, aceeaşi boală, aceeaşi inconştienţă spirituală. „Sunt bogat, nu duc lipsă de nimic, şi nu şti că eşti ticălos, orb şi gol.” (Apocalipsa 3:17) Cea mai groaznică stare este inconştienţa. Să fii bolnav şi să nu şti, să fii mort spiritual şi să nu şti, să fii falimentar şi să nu şti

Biserica din Efes este mustrată de Isus pentru că şi-a părăsit „dragostea dintâi.”[4]

Mulţi, când interpretează acest text, se gândesc că „dragostea dintâi” este pasiunea pe care creştinul efesean a pierdut-o. Nu cred că se referă la acest lucru, pentru că pasiunea implică maturitate, responsabilitate şi scop, lucruri pe care un nou creştin nu le are. Dragostea dintâi este cea care te-a atras prima dată la Dumnezeu, cea care te-a făcut să-L cauţi, cea care te-a făcut să-L iubeşti; şi anume, foamea după Dumnezeu. Dovada este promisiunea pe care a făcut-o Isus acestei biserici: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii care este în Raiul lui Dumnezeu.”

Foamea după Dumnezeu este combustibilul care menţine dependenţa şi dragostea noastră faţă de El. Din inerţie, poţi să faci lucrarea lui Dumnezeu, poţi să predici, poţi să cânţi, poţi să faci fapte bune, şi, în acelaşi timp, să-ţi lipsească acea nevoie conştientă după Dumnezeu, acel glas interior care strigă: „Vreau mai mult din Tine!” Efesenii erau activi, erau buni apologeţi, însă nu mai erau înfometaţi după Dumnezeu. Poţi să fii dinamic pentru El; însă Dumnezeu se bucură atunci când noi ne apropiem de El pentru a fi satisfăcuţi de El, când nevoile noastre se împlinesc în El. Promisiunea Lui este că El ne va da să mâncăm din Pomul Vieţii. Această foame este permanentă şi, cu cât o satisfaci mai mult, cu atât ea se amplifică, devine mai nesatisfăcută. Isus este o adevărată hrană, o adevărată băutură; hrănindu-ne cu El, devenim vii. A nu ne hrăni cu El înseamnă părtăşia cu o lume muribundă. Despărţirea de El este un „suicid.”

Ce te-a adus la Hristos aceea te va ţine lângă El. Dacă nu ai venit la Hristos împins de înfometarea spirituală şi ai venit motivat de dorinţa de avea mai mulţi prieteni, sau pentru a fi ajutat, sau pentru a asculta un anumit gen de muzică, sau pentru că îţi place stilul de predică, acestea te vor ţine legat de ele şi nu de Hristos. Dacă dispare foamea spirituală, rămân doar activităţile de rutină. Omul gustă din tot ce poate pentru a ajunge la Dumnezeu. Există două tipuri de fructe spirituale cu care pot să mă hrănesc, unele care îmi dau viaţă şi unele care îmi produc moartea. Erau doi pomi în grădină, unul a adus moartea, însă altul aduce viaţa.

Foamea după Dumnezeu este combustibilul rugăciunii. Nu poţi să te rogi, sau să te disciplinezi, dacă aceste lucruri nu se nasc dintr-o foame spirituală. „Inima îmi zice din partea Ta: «Caută Faţa Mea!» Şi Faţa Ta, Doamne, o caut! Nu-mi ascunde Faţa Ta, nu îndepărta cu mânie pe robul Tău! Tu eşti ajutorul meu, nu mă lăsa, nu mă părăsi, Dumnezeul mântuirii mele!” (Psalmul 27:8.9)

Foamea după Dumnezeu este combustibilul trezirii spirituale. Trezirea nu este adusă de intensificarea activităţilor noastre, misiune, evanghelizare, ci se naşte din acea „foame după Dumnezeu”. Biserica din Efes era concentrată pe activitatea pentru Dumnezeu, dar Îl pierdeau din vedere pe Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea să căutăm lucrarea Lui, ci să-L căutăm pe El. Noi nu trebuie să căutăm trezirea spirituală, ci faţa lui Dumnezeu. „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.” (2 Cronici 7:14)

Foamea după Dumnezeu este combustibilul pasiunii spirituale. „M-ai înduplecat, Doamne, şi m-am lăsat înduplecat; ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit! În fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea îşi bate joc de mine. Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: «Silnicie şi apăsare!» Aşa încât cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua. Dacă zic: «Nu voi mai pomeni de El, şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!», iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.” (Ieremia 20:7-9) Atunci când pasiunea este alimentată de foamea după Dumnezeu, aceasta nu poate fi stinsă de nimic, este ca un foc care devorează inima noastră. Când pasiunea este motivată de dorinţa de popularitate, de renume, de recunoaştere, aceasta se va stinge la un moment dat, pentru că adevărata pasiune înseamnă zel încins în focul iubirii de Dumnezeu.

Nu poţi auzi chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa ta dacă nu eşti însetat şi înfometat după Dumnezeu. Dumnezeu nu te va îndupleca, tu însuţi vei recunoaşte că trebuie să fii instrumentul Lui, şi nu vei înceta să fii slujitorul Lui chiar dacă toţi oamenii ar fi împotriva ta, chiar dacă ai avea o mie de contestaţii pe zi, chiar dacă ai decide tu însuţi să o laşi mai moale, nu vei putea pentru că focul este în inima ta. Nu vei putea să taci, nu vei putea să te ascunzi, nu vei putea să nu „arzi” la starea spirituală a oamenilor, nu vei putea să nu rosteşti Cuvântul Lui, nu vei putea să nu iubeşti în Numele Lui. Această pasiune nu este o carceră de care vrei să scapi, ci un cuptor al iubirii în care îţi place să te mistui chiar şi atunci când este încins tare, pentru că, astfel, eşti pe deplin împlinit. Mistuirea ta înseamnă proslăvirea Lui, micşorarea ta înseamnă înălţarea Lui.

Fiul risipitor, când a fost găsit de tatăl, a fost chemat la ospăţ. Hristos este adevărata hrană pentru sufletele noastre, vie şi veşnică. Când Hristos devine singura noastră hrană, noi trăim prin viaţa Lui. Prin El trăim şi pentru El trăim. Omul este ceea ce consumă. Dacă ne hrănim cu El, El trăieşte în noi, iar noi devenim asemenea lui Hristos.


[1] Schmemann, A., Pentru viaţa lumii, 2001, 7

[2] Schmemann, A., Pentru viaţa lumii, 2001, 17

[3] Schmemann, A., Pentru viaţa lumii, 2001, 19, 20

[4] Apocalipsa 2: 1-7

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s