Toleranţa nu este o virtute


tolerantaLatinii înţelegeau prin toleranţă capacitatea de „a suporta”, „a îndura”, „a rezista”. Sensul cel mai potrivit ar fi: „a suporta în tăcere”. Toleranţa este atitudinea legitimată social, o datorie opresivă moral, care nu este însuşită din convingere sau plăcere; ba mai mult, te supune unor eforturi peste dispoziţia uzuală, peste disponibilitatea obişnuită. În accepţia comună, toleranţa semnifică, în primul rând, „indulgenţă”, „îngăduinţă”, „răbdare”.

Omenirea a avut nevoie de „Declaraţia Drepturilor Omului” ca să statornicească dreptul la opinie, religie, educaţie, muncă… A fost nevoie de „Legea Drepturilor Civile” şi de acţiunea militantă a lui Martin Luther King pentru a elimina atitudinile de rasism şi ură de clasă, în cea mai democratică şi liberă ţară din lume la data respectivă (1969).

Oare omul nu este în stare să practice virtutea, decât ca un act impus, exterior şi sancţionabil? Intoleranţa este sancţionată moral şi penal, prin normele sociale şi prin legislaţia statelor europene. Dacă avem nevoie de legi care să ne „oblige” să respectăm, să nu calomniem, „să nu…” etc., mai putem avea pretenţia unei conduite morale?

Conotaţia contemporană a termenului se distinge de cea latină, tocmai prin socializarea conceptului, care trece din sfera privată în cea publică. O conotaţie acceptată a toleranţei este cea de clemenţă. Clemenţa este îngăduinţa, iertarea pe care o dovedeşte cel dintr-o poziţie superioară, faţă de cel aflat într-o poziţie inferioară. „Clemenţa aceasta, din care s-a făcut o virtute, se practică uneori din vanitate, câteodată din lene, adesea din teamă şi, mai totdeauna, pentru toate trei la un loc” (La Rochefocauld). Toleranţa este, astfel, o formă de superioritate.

Este limpede”, spunea Voltaire, „că orice ins care persecută un alt om, pe fratele său, pentru că nu are aceeaşi părere ca a lui, este un monstru”. Pentru a scăpa de această etichetă socială de „monstru” intolerant, suntem gata să practicăm toleranţa. Deci, toleranţa este un mecanism de eschivare, un mod de a scăpa de „dinţii fiarei sociale” şi de îmblânzire a „monstrului contingent”.

Este necesar să facem distincţie între tolerarea persoanei şi tolerarea ideilor emise de respectiva persoană. Tolerarea persoanei este o normă socială, nu mă costă nimic, poate doar şifonarea orgoliului meu prostesc; oricum, toleranţa mă costă mai puţin decât intoleranţa. Este un calcul pe care mi-l fac, un calcul meschin şi mercantil, care devine o înclinaţie maladivă a societăţii postmoderne. Ipocrizia socială, care a canonizat toleranţa, a devenit şi ea o normă. Am ajuns să-mi fie ruşine de chipul meu dacă nu are o mască, atunci când mă privesc în oglinda comunitară.

Tolerarea celor diferiţi mie, în ceea ce priveşte culoarea pielii, apartenenţa socială, cariera profesională sau a persoanelor cu dizabilităţi, este imperativă social, iar eu o practic în virtutea sloganului prea generos: „armonie în diversitate”. Toleranţa nu este o practică născută din înclinaţie, din nativul persoanei; toleranţa nu este practicată din plăcere, ci din ipocrizie, din neasumarea responsabilităţii sociale. Abel trăieşte în continuare în lumea lui Cain, dar acum, Cain nu mai poate să lovească pe la spate. I s-a spus să tolereze, şi asta face: tolerează. Toleranţa lui Cain este o mimare a înţelegerii, o simulare a acceptării, o mască a agreării lui Abel. Abel există în lumea lui Cain, dar el trăieşte ca un neobservat, ca un rebut, într-o lume a indiferenţei, care este cinică atunci când simulează toleranţa.

Cea mai întâlnită formă de toleranţă este ignoranţa. Având impresia că „n-am ştiut”, micşorează responsabilitatea morală a omului faţă de om. Neştiinţa micşorează, dar nu şterge vina. Ignorantul este vinovat de însuşi ignoranţa sa. Sloganul unei campanii, „ignoranţa te face complice”, este foarte inspirat.

Tolerarea ideilor diferite de ale mele este o formă de slăbiciune. Pentru că mă iubesc atât de mult, doresc ca toţi să gândească asemenea mie, dar pentru că nu pot să fac nimic în direcţia alinierii gândirii celorlalţi la ideile mele, atunci tolerez. Deci, toleranţa este o atitudine născută dintr-un sentiment de neputinţă. Toleranţa nu este o virtute, ci este mascarea unui faliment personal. În acest context, este vorba de o competiţie de idei, de concepţii, de ideologii, de mentalităţi. Doresc să influenţez, să îmi pun amprenta pe gândirea celorlalţi, iar acest lucru implică intoleranţa faţă de alte concepţii.

Nu este vorba de o confruntare de persoane, ci de o confruntare de idei. Problema celor mai mulţi este că nu pot să facă o disociere între concepţie şi persoana care o susţine. Gândirea că individul este ideea, este falsă. E adevărat că ceea ce gândesc mă reprezintă, dar, dacă nu îţi convine, nu trebuie să arunci cu pietre în mine sau să îmi pui un căluş în gură, ci să mă convingi că ideea mea merită abandonată în favoarea ideii tale. Voi renunţa bucuros la „binele” meu pentru „binele” tău, dar niciodată nu-mi voi părăsi „binele” meu numai pentru că ţie ţi se pare amar, şi nu eşti capabil să îmi oferi ceva mai bun în schimb.

Ne iubim foarte mult ideile. Orice idee care poartă amprenta noastră este însoţită de un fond afectiv foarte puternic. Oamenii nu îşi dau viaţa pentru o cauză, cât pentru ideile lor. Noi suntem identificaţi cu ideile noastre şi ne place să fie remarcate de cineva, în aşa fel încât să ni se pună în valoare ideile, gândirea. Cea mai frumoasă muzică este muzica născută din rezonanţa ideilor noastre: postulatele lui Euclid (euclidianism), teoria augustiniană (augustinianism), gândirea lui Toma d’Aquino (tomism). Acest ism este „mirosul” pe care vrem să-l recunoaştem în discuţiile celorlalţi despre noi. Ism-ul nostru: iată ce iubim, iată ce construim!

Ca să-mi construiesc propriul meu ism, trebuie să eclipsez alte ism-uri. Ism-ul meu se află în competiţie cu alte ism-uri, pe care nu am voie să le tolerez, dacă vreau ca ism-ul meu să supravieţuiască; pentru că despre asta este vorba: de supravieţuirea ideilor, nu de existenţa lor. Ism-ul meu va fi cu atât mai valoros cu cât este mai proeminent, cu cât umbreşte sau aruncă în întuneric alte ism-uri.

Între idei se dă o luptă „pe viaţă şi pe moarte”. Ideile nu trăiesc în virtutea existenţei autorului. Ideea are existenţă autonomă, dar, pentru a-i conferi independenţa şi vigurozitatea necesară, trebuie să-i creez un cadru şi să-i câştig un teren. Ideea este emisă şi nu-mi mai aparţine. Este discutată, contestată, şi uneori apreciată. Îşi caută independenţa, eu o leg de mine şi de numele meu. Ideea mea vreau să fie ism-ul meu.

Dacă toleranţa nu este o virtute, ci o neputinţă, de ce să facem o virtute dintr-un faliment?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s