Întoarcerea Regelui



Isaia 52:1-16

regeIntrarea lui Isus în Ierusalim a fost un eveniment istoric consemnat de evanghelişti şi dezbătut în multe rânduri. Diferitele semnificaţii ale evenimentului au atras atenţia istoricilor şi teologilor de-a lungul timpului.

Semnificaţia profetică. Intrarea lui Isus în Ierusalim este împlinirea unor profeţii ale Vechiului Testament.

Zaharia 9:9Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar…” Această profeţie este o imagine plastică exactă a ceea ce s-a întâmplat în ziua intrării lui Isus în Ierusalim. Sunt profeţite (1) entuziasmul şi exuberanţa poporului din Ierusalim, (2) măgarul, animalul de povară, pe care nu a încălecat nimeni înaintea lui Hristos şi (3) faptul că El este primit ca Rege „neprihănit şi biruitor”.

O altă profeţie relevantă este Daniel 9:24-26:Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale cele sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea sfântului sfinţilor. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic.”

Daniel profeţeşte pentru poporul Israel o istorie de „70 de săptămâni”. O „săptămână” este interpretată, de majoritatea teologilor biblici, ca reprezentând 7 ani. Făcând un calcul simplu, Daniel priveşte panoramic şi profetic viitorul lui Israel, care se întinde pe o perioadă de 490 de ani. Această perioadă este împărţită în două grupe: „69 de săptămâni şi săptămâna a 70-a.” Prima perioadă de „69 de săptămâni” (69×7=483 de ani) se întinde de la „darea poruncii” – decretului lui Cir (14 Martie 445 î.H.) – până la moartea lui Mesia („Unsul va fi stârpit”). În socotelile profetice se vorbeşte despre ani solari de câte 360 de zile, şi dacă se fac socotelile de rigoare se ajunge exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim.[1] Evanghelistul Luca ne spune că evenimentele relatate de el se întâmplau în timpul „domniei lui Tiberiu Cezar.[2] Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 august, anul 14 d.H., ajungem cu socoteala la anul 29 d.H., sau exact 483 de ani de la „porunca pentru zidirea din nou a Ierusalimului.”

În confruntările lui Isus cu liderii religioşi ai vremii, foloseşte, în mod deliberat, un limbaj confuz prin care învăluia în obscuritate anumite afirmaţii pe care le făcea despre Sine. De multe ori Isus vorbea despre „ceasul care nu a venit încă.” Era vorba de „ceasul profetic” al împlinirilor mesianice.[3] În repetate rânduri Isus le-a interzis ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în Ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia. Când Fariseii au protestat, invocând blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a răspuns: „Aceasta este ziua! (este ceasul!)” „Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga în locul lor.[4]

Ierusalimul trăia împlinirea unei profeţii şi se comporta conform acesteia, dar nu era conştient de semnificaţia crucială a acelei zile. „Dacă ai fi cunoscut măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi… pentru că n-ai cunoscut vremea (ceasul) în care ai fost cercetată.”[5]

Să rezumăm profeţia lui Daniel şi semnificaţiile ei:

  • 70 de săptămâni – întreaga istorie profetică a Israelului (490 de ani).
  • 69 de săptămâni – perioada dintre decretul lui Cir până la Mesia (483 de ani).
  • Primele 7 săptămâni din cele 69 – perioada de rezidire a Ierusalimului (49 de ani).
  • 62 de săptămâni din cele 69 – perioada cât Ierusalimul va rămânea reconstruit (434 de ani).
  • Între săptămâna 69 şi 70 se întinde „vremea Bisericii”, „taina ţinută ascunsă de veacuri”, nedescoperită celor din Israel (Efeseni 3:2-13). Profeţii Vechiului Testament au văzut prin Duhul profetic întreaga istorie a lui Mesia, prima Lui venire, a doua Lui venire, însă nu au văzut Biserica.[6]
  • Săptămâna 70 – ultima săptămână în care apare Antihristul. Acesta face un legământ de 7 ani cu Ierusalimul şi le înlesneşte evreilor reconstruirea Templului. La jumătatea acestei perioade, rupe pactul şi în Templul reconstruit din Ierusalim se proclamă drept Dumnezeu, şi îşi dezlănţuie deciziile despotice şi samavolnice ale guvernării lui.

Un alt text care profeţeşte intrarea lui Isus în Ierusalim este Isaia 52. De fapt, cele trei capitole din Isaia: 52, 53 şi 54, trebuie interpretate împreună ca o imagine profetică a ultimei săptămâni din viaţa pământească a lui Isus Hristos. Isaia 52 este o profeţie a intrării lui Isus în Ierusalim. Isaia 53 este o profeţie a suferinţelor „Robului Domnului”, care culminează cu moartea Sa pe cruce. Isaia 54 este o profeţie a beneficiilor aduse de biruinţa Robului Domnului, moştenirea pentru cei ce cred în El, robii Domnului.

Isaia 52, pe lângă semnificaţia profetică, are şi o semnificaţie practică. Intrarea lui Isus în Ierusalim este un eveniment istoric, singular, cu semnificaţiile şi implicaţiile imanente lui, dar prin iluminarea Duhului Sfânt el devine un eveniment episodic şi actual. Isus a intrat în Ierusalim pentru a îndeplini voia desăvârşită a Tatălui, iar acum vrea să intre ca Domn al Bisericii Sale.

Sunt trei tipuri de biserică şi, implicit, trei tipuri de credincioşi.

Biserica „Laodicea”. „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3:20) Aceste cuvinte sunt adresate unei biserici, nu celor necredincioşi. În bunătatea Lui, Hristos îi mai dă o făgăduinţă bisericii din Laodicea, aceea a întoarcerii Sale în mijlocul lor, dacă aceştia se pocăiesc şi se înflăcărează faţă de lucrarea Lui. Această făgăduinţă este adresată întregii biserici, dar, de ea, beneficiază doar cel care „aude glasul Lui”. Automulţumirea şi autosatisfacţia poate conduce la inconştienţă spirituală, ignoranţă şi împietrire. Această biserică şi-a pierdut sensibilitatea spirituală de a „auzi bătaia în uşă”. Cea mai groaznică stare spirituală este să „nu şti” că „eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”. Creştinul laodicean nu simte nevoia progresului (ticălos), el este inconştient de nevoile lui (nenorocit, sărac), nu este capabil să se evalueze (orb) şi nu are ruşine (gol).

Totuşi, în Laodicea pot exista şi credincioşi care se pot bucura de promisiunea lui Hristos. Adevărul este că oricât de căzută ar fi o biserică sau un om, Dumnezeu doreşte să se întoarcă în viaţa lor şi să facă un ospăţ al părtăşiei spirituale, pentru că El Se întronează într-un loc unde a domnit haosul şi indecizia. Restaurarea Lui este mai mare decât căderea noastră.

Biserica „Efes”. „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta…dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi…” (Apocalipsa 2:3-5) Biserica „Efes” este tipul de biserică în care Isus este primit cu bucurie, lăudat, adorat…, însă doar pentru o perioadă scurtă. Ei se aseamănă cu sportivul care sprintează la un maraton cu viteza necesară cursei de 100 de metri, iar după debut nu rămâne din efortul lui decât amintirea că, pentru câteva clipe, a fost în fruntea plutonului. Au un start extraordinar, dar nu reuşesc să finalizeze; se pierd pe undeva, în timpul cursei. Asemenea Ierusalimului, care L-a recunoscut pe Isus drept Mesia doar pentru o singură zi, biserica Efes Îl întronează pe Hristos o perioadă scurtă după care uită totul, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Biserica „Efes” este asemenea unui foc de paie uscate, care se aprinde repede, dar se stinge la fel de repede.

Biserica „Filadelfia”. „Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu o poate închide, căci ai puţină putere, ai păzit cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu…” (Apocalipsa 3:8). Biserica „Filadelfia” are întotdeauna o „uşă deschisă” pe care nu o va închide, nici nu va dori să o închidă. Această „uşă” este pentru toţi cei care vor să se alăture Filadelfiei (dragostea de fraţi), şi mai ales pentru Domnul. Pentru ca Regele Isus să Se întoarcă în Biserică, în Ierusalimul Său, caută o „uşă deschisă”.

Întoarcerea Regelui înseamnă binecuvântare, veste bună, gând bun, împlinirea profeţiilor, voia Tatălui, perspectivă îmbelşugată, pace, prosperitate… Regele Se întoarce în regatul Său. Ce este o împărăţie? Împărăţia este un domeniu peste care domneşte un Împărat. Credinciosul este o parte a Împărăţiei lui Dumnezeu. Biserica este domeniul lui Hristos. Peste Biserică, şi implicit peste credincios, trebuie să domnească numai Dumnezeu.

Ce înseamnă întoarcerea Regelui?

Întoarcerea Regelui, într-un cuvânt, înseamnă trezire spirituală. Aspectele pe care le vom observa în textul din Isaia nu sunt altceva decât elementele procesului de trezire spirituală. Am spus intenţionat proces, pentru că trezirea spirituală este mai întâi un proces, şi apoi un fenomen, un eveniment. Niciodată nu se va întâmpla un fenomen de trezire spirituală dacă, în prealabil, nu a existat un proces pregătitor fenomenului. Nu există campioni olimpici fără să fi trecut prin procesul asiduu de pregătire. Nu există laureaţi ai premiului Nobel, fără ca aceştia să aibă în spate mii de ore de cercetare, de studiu, de muncă. Nu există trezire spirituală fără angajamentul mijlocitorilor pentru rugăciune.

Atunci când Dumnezeu vrea să facă ceva, a observat John Wesley, mai întâi motivează pe cineva să se roage pentru acel lucru. Pentru ca Dumnezeu să facă lucruri extraordinare, supranaturale, mai întâi pregăteşte oameni prin care să le facă. Dumnezeu a ales să nu facă nimic fără a-l implica pe om. Dumnezeu putea să scoată poporul evreu din Egipt fără ca Moise să fie implicat, dar modul de lucru al lui Dumnezeu a fost prin intermediul lui Moise. În Judecători, Dumnezeu putea să izbăvească poporul, dar, de fiecare dată când a făcut-o, a pregătit un om care să înlesnească un cadru în care Dumnezeu să Se manifeste. Noi nu putem să facem nimic fără Dumnezeu, iar El a ales să nu facă nimic fără noi.[7]

Pentru trezire spirituală, pentru întoarcerea Regelui, este nevoie de un om care să pregătească terenul unde ploaia trezirii să cadă. Isus S-a întrupat, dar a existat cineva care a pregătit Calea Domnului. Pentru ca minunile lui Dumnezeu să aibă loc, trebuie să creezi cadrul.

1. Înviorare spirituală, vv.1-2. Trezirea spirituală începe printr-o revigorare a lucrurilor existente.

1. „Trezeşte-te, trezeşte-te! Îmbracă-te în podoaba ta, Sioane! Pune-ţi hainele de sărbătoare, Ierusalime, cetate sfântă! Căci nu va mai intra în tine niciun om netăiat împrejur sau necurat.

2. Scutură-ţi ţărâna de pe tine, scoală-te, şi şezi în capul oaselor, Ierusalime! Dezleagă-ţi legăturile de la gât, fiică, roabă a Sionului!“

Ierusalimul, în ziua intrării lui Isus, este înviorat, zgomotos, dinamic şi entuziasmat. Această euforie era dată de o veste bună: „vine Cineva în Numele Domnului”; un eveniment neobişnuit, care a produs mecanismul de contagiune prin care indivizii devin o mulţime însufleţită (toţi devin ca unul), care are un singur gând, o singură inimă, o singură concentrare, o singură acţiune. Comportamentul omului este definit de două elemente esenţiale: caracterul şi contextul. Comportamentul în particular este diferit de cel public, comportamentul de grup faţă de comportamentul maselor. Masele se simt puternice atunci când sunt unite, de aceea presiunea şi puterea lor poate da naştere unor reacţii şi decizii care nu ar fi fost luate în context obişnuit. De teama mulţimii, Irod nu l-a ucis pe Ioan Botezătorul, decât atunci când şi-a putut justifica fapta. Isus nu a fost arestat de aprozi „de frica norodului”. Pilat a fost manipulat tot prin presiunea mulţimii. Mulţimea nu conduce, nu ia decizii, nu guvernează, dar este o forţă care poate fi folosită atât spre bine, cât şi spre rău. Conducerea este arta de a folosi forţa mulţimii! Forţa nu înseamnă înţelepciune, ci putere. Înţelepciunea dă sens puterii. Dacă înţelepciunea luptă contra puterii, pierde şi se iroseşte, dacă o câştigă de partea ei devine indestructibilă. Puterea fără înţelepciune este faliment furtunos, puterea unită cu înţelepciunea înseamnă succes.

Mulţi oameni adunaţi în acelaşi loc nu sunt o mulţime. Mulţimile au un suflet, o legătură metafizică, pe care cei participanţi o simt. Sunt cu toţii în acelaşi acord. Ei nu sunt o mie de indivizi, ci unul. În mulţime individualitatea dispare. Cei care nu sunt în asentimentul mulţimii nu sunt din mulţime, cei care împărtăşesc starea de spirit iau parte cu bucurie la acea manifestare.

Un alt element ce a înviorat Ierusalimul a fost o aşteptare care a făcut ca mulţimea să vibreze, să tresalte, să reacţioneze. Laudele oamenilor din Ierusalim nu erau altceva decât cuvinte prin care îşi proiectau aşteptările. Osanalele, florile, ramurile de finic au fost gesturi sincere ale unei mulţimi care îşi exprima aşteptările cu privire la Mesia. Multe dintre complimentele pe care le facem nu sunt altceva decât proiectarea anumitor aşteptări, un mesaj codificat pe care îl transmitem implicit. Rugăciunile de laudă sunt oglinzi care reflectă aşteptările noastre faţă de Dumnezeu. Dacă aş avea ocazia să te ascult în timpul tău de rugăciune, laudă şi închinare îmi pot da seama ce aştepţi de la Dumnezeu. Spune-mi ce cuvinte de laudă Îi aduci lui Dumnezeu şi îţi voi spune ce aştepţi de la Dumnezeu.

Întoarcerea Regelui înseamnă înviorare. Când vei vedea o biserică vie, poţi fi sigur că acea biserică a fost vizitată de Isus. Hristos este viu, iar bisericile în care El este prezent sunt vii. Am fost în „biserici” (să nu jignesc un cuvânt sacru) care erau ca un cimitir, iar fraţii veneau la biserică să se plimbe printre „morminte”, să se uite la cruci şi să vadă cine a mai murit. Biserica lui Hristos este vie, după cum El este viu, este înviorată de fiecare vizită a Lui.

II. Întronarea Regelui, vv. 3-6.

3. Căci aşa vorbeşte Domnul: „Fără plată aţi fost vânduţi, şi nu veţi fi răscumpăraţi cu preţ de argint.”

4. Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Odinioară poporul Meu s-a pogorât să locuiască pentru o vreme în Egipt; apoi Asirianul l-a asuprit fără temei.

5. Şi acum, ce am să fac aici – zice Domnul – când poporul Meu a fost luat pe nimic?” „Asupritorii lui strigă de bucurie – zice Domnul – şi cât e ziulica de mare este batjocorit Numele Meu.

6. De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-Mă!”“

Nu ajungi la trezirea spirituală dacă totul se opreşte la o simplă înviorare. Câţiva picuri de rouă răcoresc pământul, dar soarele dogoritor va usca şi mai tare solul, până îl va pietrifica. După înviorare trebuie să urmeze întronarea Regelui şi dărâmarea oricărei alte domnii din viaţa ta. Ce domneşte în viaţa ta? Spune-mi cu ce (cine) îţi petreci cel mai mult timpul şi îţi voi spune cine (ce) domneşte în viaţa ta (televizorul, drogul, dezamăgirile, necazul, boala…). Toate acestea nu au drept să îţi ceară tribut odată ce Isus este Domnul vieţii tale.

Încetează să mai plăteşti tribut bolii, Diavolului… Destul! Cea mai periculoasă stare în care te poţi afla nu este boala sau necazul, nu sunt datoriile sau problemele, ci normalizarea acestora în viaţa ta. Obişnuinţa cu boala, cu suferinţa, cu falimentul, este cea mai păguboasă atitudine. Dacă ai încetat să mai lupţi, să mai conteşti dreptul lor de a fi în viaţa ta, nu mai există şansă de izbăvire. Izbăvirea începe prin contestarea dreptului acestor robii. Dumnezeu te-a creat să fii liber, să fii al Lui. Nu trebuie să accepţi decât voia absolută a lui Dumnezeu pentru tine. Nu pot exista doi stăpâni în viaţa ta, în acelaşi timp. Recunoaştem dreptul de domnie al cuiva (ceva) în viaţa noastră prin ascultarea de acel lucru. „Nu ştiţi că dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat care duce la moarte fie că este vorba de ascultare care duce la neprihănire?” (Romani 6:16).

Ce spune textul nostru despre robie şi libertate?

1. Înrobirea s-a făcut în mod gratuit. Păcatul te-a cumpărat ieftin.

2. Răscumpărarea ta nu s-a făcut cu bani, ci prin sângele lui Isus Hristos.

3. Robia, de orice natură ar fi ea, nu are drept peste viaţa ta. Dumnezeu nu-Şi împarte slava Sa cu nimeni! Când Slava Lui este peste viaţa ta, nimic nu trebuie să o umbrească! Dumnezeu nu-Şi împarte autoritatea Sa cu nimeni. Tu, prin decizia ta, poţi activa o anumită domnie în viaţa ta.

4. Poţi contesta dreptul robiilor din viaţa ta prin manifestarea deciziei de a asculta de Dumnezeu.

4a. Un paradox destul de ciudat este următorul: de ce a lăsat Dumnezeu lucruri atât de importante în virtutea alegerii noastre? Voinţa liberă este elementul esenţial prin care omul este definit. Fără capacitatea de a alege, omul nu ar mai fi om. Liberul-arbitru este aspectul care îl înnobilează pe om; dar, prin decizia sa, omul a căzut în păcat. Câteodată îmi doresc ca anumite decizii să nu mai fie în puterea mea, sunt lucruri prea importante precum: mântuirea, veşnicia, părtăşia cu Dumnezeu, fericirea, împlinirea spirituală, ca să fie lăsate în virtutea deciziei mele, dar, totuşi, sunt.

Mai sunt două aspecte demne de subliniat aici: (1) există o diferenţă între voinţă şi înfăptuire (Filipeni 2:13) şi (2) omul poate să decidă acţiunile sale, dar nu şi consecinţele care derivă din acele acţiuni. Primul aspect este observat în diferenţa dintre dorinţă şi împlinirea lor. Dacă ar sta în puterea voinţei noastre, atunci dorinţa nu ar mai exista pentru că ea ar deveni, imediat, fapt real. Eu pot să decid un lucru, dar acel lucru să nu se realizeze pentru că nu stă în puterea mea, sau dacă stă în puterea mea, totuşi trebuie să depun efort şi să realizez ceea ce vreau. Deci, voinţa, decizia, liberul-arbitru, nu sunt „atât de libere” precum se spune. Decizia noastră are relevanţă în momentul în care poate fi pusă în aplicare.

În acelaşi timp, omul poate să decidă să păcătuiască sau să se apropie de Dumnezeu, însă nu poate decide cât de mult poate însemna aceasta. Există o mare imprevizibilitate în rezultatul deciziilor noastre, atât în sens negativ cât şi în sens pozitiv. Adam a ales să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu, însă nu a putut controla efectele neascultării lui. David a ales să păcătuiască la un moment dat, dar nu a putut alege să scape de consecinţele păcatului, chiar dacă momentul declanşării lor a fost momentul deciziei lui de a se pocăi. Avraam a dorit să fie diferit şi să nu urmeze sistemul idolatru al familiei sale; astfel, a ales să creadă în singurul Dumnezeu. Ascultarea lui Avraam de Dumnezeu a avut efecte extraordinare, efecte la care el nu s-a gândit, nici nu le-a prevăzut. Cred că în cer Avraam încă va fi uimit cât de mult a folosit Dumnezeu ascultarea lui pentru a influenţa toate generaţiile de oameni. Nu cred că Pavel a putut să prevadă efectele pe care scrierile lui le-a putut avea asupra istoriei. Nu cred că s-a gândit că epistolele lui vor fi buchisite şi vor fi obiectul de studiu principal al multor Universităţi, că vor aduce mântuire la multe popoare şi că Biserica lui Hristos din toate timpurile îşi va clădi doctrina pe ceea ce el a scris. Cred că vom fi uimiţi în cer cât de mult am influenţat prin cuvintele noastre, sau prin rugăciunile noastre; sau cât de mult am rănit prin atitudinea noastră, şi cât de mult am împiedicat progresul lucrării creştine prin pasivitatea noastră. Cu siguranţă, nu trebuie să fim superficiali în deciziile noastre. Este atât de uşor să te depravezi, sau atât de uşor să devii instrumentul sfânt al lui Dumnezeu în lumea actuală. Mulţi vor ajunge în Iad pentru un „da” spus unui mic păcat, care a atras după sine consecinţe mari – şi orice păcat are ca plată moartea. Mulţi vor ajunge în Rai pentru un „da” pe care l-au spus lui Isus într-o zi. Deciziile noastre sunt prea importante să nu le supunem total lui Dumnezeu. Cea mai puternică armă a lui Dumnezeu, dar şi a Diavolului, este da-ul tău.

4b. Un alt paradox pe care îl sesizez este acesta: decizia noastră are mai multă putere în domeniul spiritual decât în domeniul fizic. Acest lucru este numit de multe ori principiul autorităţii. Pot să-mi decid veşnicia, dar nu pot să decid să fie îmbunătăţirea stării mele financiară. Ba pot să o decid, dar acest lucru nu se va întâmpla doar că am decis, trebuie să fac ceva ca decizia mea să se împlinească. Decizia trebuie să parcurgă un drum până la înfăptuire.

4c. Un alt paradox este următorul: decizia mea are ca limită voia lui Dumnezeu. Nu pot să decid nimic dincolo de limita pe care a trasat-o Dumnezeu. Nu voi putea să decid să trăiesc veşnic, dacă acest lucru nu ar fi fost mai întâi decis de Însuşi Dumnezeu. Nu pot să decid ca gravitaţia să nu acţioneze asupra mea. Nu pot să decid lucruri ilogice, ca cercul să fie pătrat, iar pătratul cerc. Ceea ce pot să decid este ca decizia mea să fie viabilă, adică să recunosc limitele care mi s-au impus şi să trăiesc în libertatea acordată de aceste limite.

4d. Dacă vorbim despre voinţă este bine să vorbim şi despre resortul, raţiunea care stă în spatele acţiunilor.

Există trei tipuri de etică:

  • Etica situaţională, în care individul acţionează în virtutea contextului;
  • Etica deontologică, în care omul acţionează în virtutea unor reguli, convenţii sau norme la care aderă sau îi sunt impuse. Această etică are o natură contractualistă.
  • Etica teleologică, în care se are în vedere consecinţele acţiunilor întreprinse. Cei mai mulţi folosesc ca normă a comportamentului lor etica teleologică, decizia este luată în virtutea potenţialelor efecte sau consecinţe. Dacă o decizie are ca urmare efectele scontate, atunci vorbim de eficienţă; dacă nu, atunci vorbim de eşec sau faliment. Acest tip de etică este foarte periculos, pentru că niciodată nu poţi prevedea exact efectele deciziei tale. În grădina Edenului, Eva a decis să mănânce din rodul pomului oprit, dar nu a decis şi consecinţa: izgonirea din rai. Etica teleologică se bazează pe o evaluare anticipată a avantajelor şi dezavantajelor, un calcul care nu se potriveşte şi după ce decizia a fost luată.

Ce nu a înţeles Ierusalimul a fost că numai Hristos este Rege. Ei s-au obişnuit că pot să aibă mai mulţi conducători, conducerea religioasă prin Marele Preot, conducerea laică prin Irod şi Pilat, sau Cezar. Pentru ei, mai era loc pentru încă un rege. Hristos nu-Şi împarte Scaunul Său cu nimeni, nici măcar cu tine. A fi liber înseamnă a avea capacitatea de a alege, iar cea mai frumoasă expresie a libertăţii tale este decizia de a-L întrona pe Isus ca Rege în viaţa ta.

5. Întronarea Regelui Mesia este posibilă prin cunoaşterea Lui. Poporul meu va cunoaşte Numele Meu” (v.6). Ierusalimul a văzut în Isus Regele, Eliberatorul, dar nu L-au cunoscut. Toţi teologii timpului au eşuat în interpretarea propriei lor legi. Hermeneutica lor a fost falimentară.

6. Întronarea Regelui are ca rezultat comunicarea cu El. Isus este singurul Rege cu care poţi comunica deschis. Dumnezeu vrea să-i vorbească omului. El ne-a creat pentru a trăi în părtăşie cu El. Părtăşia înseamnă comunicare, relaţia cu El înseamnă comunicare, revelaţia Lui înseamnă comunicare. Domnia Lui va conduce la o mai bună comunicare. Domnia Lui nu este o domnie despotică şi samavolnică, ci una care se bazează pe dragoste. Dragostea înseamnă tot comunicare.

7. Domnia lui Hristos înseamnă garanţia prezenţei Lui. „Eu îţi zic: Iată-mă!” Dacă Hristos este Domn al vieţii tale, atunci când te rogi El este prezent. Domnia Lui este împlinirea promisiunilor Lui.

III. Împărtăşire, vv. 7-10.

7. „Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»

8. «Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Domnul în Sion.

9. Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său, şi răscumpără Ierusalimul.

10. Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.»“

Întoarcerea Regelui este o veste bună care trebuie împărtăşită. Toată lumea trebuie să ştie că „Dumnezeul nostru împărăţeşte” (v.7), că Hristos domneşte în Biserică şi în viaţa credincioşilor. Unii din cei care vor cunoaşte că Dumnezeu împărăţeşte, că Isus Hristos este Domnul, se vor alătura glasului care proclamă această veste, iar alţii, inspiraţi de duhul antihrist, vor nega.

În ziua intrării lui Isus în Ierusalim, au venit la Filip „nişte greci” care au dorit să-L vadă pe Isus. Isus trebuia prezentat ca un „superstar”, ca un vindecător, profet şi un mare învăţător. În acest context, Filip trebuia să joace rolul de creator de imagine; iar pentru acest lucru s-a dus să se consulte şi cu Andrei. Grecii sunt oameni învăţaţi, ei nu cunosc profeţiile, ei nu înţelegeau de ce Isus a fost primit cu atâta fală. Ei trebuiau să afle răspuns chiar de la Isus, şi trebuia să fie unul raţional. Poate grecii se gândeau că vor avea o dezbatere filozofică despre Socrate, despre Platon, Aristotel sau chiar Filon, filozoful iudeu din Alexandria care a făcut cunoscută filozofia iudaică în mediul elenistic. Drept răspuns, Isus le spune: „Vine ceasul să fie proslăvit Fiul Omului.” Sigur n-au înţeles mare lucru din ceea ce li s-a spus, dar mesajul pentru noi este clar: singura veste care trebuie transmisă este aceasta: Isus Hristos este Domnul! (Filipeni 2). În acel moment Isus S-a tulburat în duhul Său şi s-a rugat: „Tată, proslăveşte-Ţi Fiul!” Un tunet s-a auzit pentru oameni, dar pentru Isus s-a auzit un glas desluşit, care zicea: „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi.” În acel moment spune Isus: „S-a făcut judecata lumii, iar stăpânitorul ei este aruncat afară.” Când Isus este proslăvit, Diavolul este osândit. Când Isus este proclamat ca Domn în viaţa cuiva, Diavolul este scos afară din acel teritoriu. Nu ai decât două posibilităţi, ori îl chinui tu pe Satan, ori te chinuie el pe tine; posibilitatea armistiţiului sau a ignorării reciproce nu există.

  1. Vestea întoarcerii Regelui trebuie răspândită printr-un sol, solul care vine înaintea Regelui şi vesteşte domnia Lui. Ioan Botezătorul a fost un astfel de sol. El a spus: „Eu sunt glasul care strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului.»” Glasul lui Ioan Botezătorul încă mai strigă să pregătim „calea Domnului”. Generaţia sfârşitului, care suntem noi, este un glas care strigă „pregătiţi venirea Lui”.
  2. 2. Vestea bună trebuie „vestită pe munţi”, într-un mod relevant, acolo de unde te poate auzi orice om.
  3. Solul are un singur mesaj: „Domnul împărăţeşte!” Mesajul acesta nu trebuie schimbat, modificat, adăugit, modernizat. Mesajul pe care lumea modernă l-a pierdut este tocmai acesta: Domnul împărăţeşte. Oamenii postmodernismului nu au pierdut nimic din ritualurile, dogmele şi teologia care a străbătut veacurile, ba chiar le-au amplificat, însă din viaţa omului modern a dispărut „frica de Domnul”. Dumnezeu este un concept filozofic, speculaţie mistică, obiect de cult, dar numai Dumnezeu viu şi personal de care să te „temi” nu mai este. Pe omul modern nu mai trebuie să-l convingi că Dumnezeu există, ci că Dumnezeu domneşte. Acesta este mesajul Bibliei, nu este cel mai atrăgător, dar este singurul adevărat şi mântuitor.
  4. Cel care vesteşte domnia Regelui trebuie să fie el însuşi un domeniu al Regatului. El este un străjer, un sol, un supraveghetor.
  5. Vestea Bună trebuie transmisă cu entuziasm; orice altă dispoziţie se numeşte „port ilegal de atitudine”. Dumnezeu nu acceptă predicatori trişti. Dacă vedeţi un predicator trist, în stilul lor de predică şi de viaţă, ei nu-L vestesc pe Dumnezeul cel Viu, Activ şi Dinamic, ci pe dumnezeul imaginaţiei lor, pe dumnezeul teologiei lor, pe dumnezeul speculaţiilor lor. Adevăratul Dumnezeu trebuie vestit şi slujit doar cu entuziasm. Bucuria în slujire este un imperativ: „Iona, bine faci tu că te superi?” (Iona 4:4) Pe Dumnezeu nu trebuie şi nici nu poţi să-L slujeşti de silă sau din obligaţie. Jugul lui Hristos este uşor, iar sarcina Lui este uşoară, de aceea salt şi strig de bucurie: „Domnul împărăţeşte în Sion.” Spun Bisericii lucrul acesta şi răspândesc entuziasm; spun lumii lucrul acesta şi răspândesc lumină; spun iadului acest lucru şi răspândesc groază, spun cerului acest lucru şi aduc bucurie. Îngerii sunt asistenţii mei, ei privesc din ceruri cu curiozitate să vadă ce au mai inventat pământenii, ca modalitate de închinare şi laudă la adresa lui Dumnezeu. Avem motivaţie suficientă, avem cadru, avem metode; manifestările nu trebuie să întârzie.

IV. Înnoire spirituală, vv. 11-15.

11. „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!

12. Nu ieşiţi cu grabă, nu plecaţi în fugă; căci Domnul vă va ieşi înainte şi Dumnezeul lui Israel vă va tăia calea.”

13. Iată, Robul Meu va propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte sus.

14. După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor –

15. tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împăraţii vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise, şi vor auzi ce nu mai auziseră.

Ceea ce a început printr-o înviorare spirituală, este continuat prin decizia ca Hristos să fie întronat, apoi această veste este împărtăşită tuturor, pentru ca trezirea să cuprindă întreg pământul; apogeul acestui proces de trezire spirituală este momentul înnoirii. Hristos a murit nu doar să ne dovedească dragostea sau să ne impresioneze, ci ca să facă toate lucrurile noi. „Cel care este în Hristos este o făptură nouă, cele vechi s-au dus şi toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17)

Ieşiţi din Babilon” – Ieşiţi din robie, din obişnuit. Isus i-a zis bolnavului de 38 de ani: „Ridică-ţi patul şi umblă”, ca nu cumva să te aşezi din nou în el. „Ieşiţi din Babilon”, ieşi din obişnuit, treci dincolo de linia de confort, începe o aventură cu Dumnezeu, ceva nou. Moise a văzut rugul aprins numai atunci când a trecut dincolo de ţinutul în care mergea în mod obişnuit. Dumnezeu este un Dumnezeu al neobişnuitului; neobişnuitul este specialitatea şi domeniul Lui.

Ierusalimul a recunoscut că Regele a venit în vizită, cetatea s-a înviorat, vestea a fost împărtăşită, pentru o zi Isus a fost întronat ca Rege, dar cetatea nu a fost înnoită. Isus plângea pentru Ierusalim pentru că, în superficialitatea lui, nu putea intra în posesiunea adevăratelor binecuvântări. L-au întronat ca Rege, dar numai pentru o zi; entuziasmul, evlavia şi focul lor s-a stins precum o scânteie.

Dacă Ierusalimul a pierdut binecuvântarea lui Dumnezeu, oricine o poate pierde. Astăzi poţi fi pe munte cu Dumnezeu, iar mâine în pustiu singur şi plin de frică. Ilie, în acelaşi fel, a avut o mare biruinţă; astăzi 800 de prooroci ai lui Baal au fost executaţi, Dumnezeu a fost proslăvit, iar el a fost recunoscut drept slujitor al Dumnezeului Cel Preaînalt; a doua zi a fugit de Izabela. „Astăzi” a pogorât foc din cer, „mâine” s-a ascuns. A pierdut, a doua zi, ceea ce câştigat într-o zi de trezire spirituală. Ziua trezirii spirituale este astăzi, aici şi acum. Am numit acest mesaj „Întoarcerea Regelui” pentru că despre asta este vorba, Isus vine în fiecare zi şi trebuie să luăm decizia să-L întronăm şi să fim înnoiţi, după chipul Său, în fiecare zi. Trezirea spirituală pe care ai experimentat-o ieri sau acum o săptămână nu-ţi este de folos astăzi, doar ca factor motivator pentru a căuta altă atingere şi ungere a Duhului Sfânt. Dumnezeu este proaspăt în fiecare zi, bunătatea şi credincioşia Lui se înnoiesc în fiecare zi. Trezirea spirituală nu poate fi decât astăzi. Ieri a trecut, mâine nu a venit şi nici nu va veni, deci pentru trezire spirituală este astăzi. Singura zi pentru întronarea Regelui Mesia, singura zi pentru mântuire este astăzi, singura zi de veste bună este astăzi. Nu pierde ziua de astăzi!



[1] Vezi Biblia cu Explicaţii, explicaţii la cartea Daniel

[2] Luca 3:1

[3] Ioan 2:4; 7:8; 8:20

[4] Luca 19:40

[5] Luca 42-44

[6] Imaginea arată perspectiva profetică a Vechiului Testament în care se observă cum profetul poate să vadă în viitor anumite evenimente precum Betleemul, Calvarul, Pentecostul, Evenimentele din urmă, fără să aibă capacitatea de a vedea Biserica. Schiţa îi aparţine pastorului Clarence Larkin (1850-1924).

[7] „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.“ (Amos 3:7)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s