Moştenirea robilor Domnului


Isaia 54

mostenireCapitolul 54 din Isaia trebuie să-l vedem drept o completare, un rezultat al evenimentelor profeţite în Isaia 53. Isaia 53 prezintă suferinţa Robului Domnului. Suferinţa lui Hristos nu a fost un scop în sine, ci un mijloc prin care s-a realizat voia Tatălui. Autorul epistolei către Evrei spune că Isus a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea pentru că „avea ochii aţintiţi” spre bucuria răsplătirii (Evrei 12:2). Versetul 10, din Isaia 53, vorbeşte despre rezultatul suferinţelor lui Mesia: „o sămânţă de urmaşi” „va vedea rodul muncii sufletului lui şi se va înviora”. Biserica a germinat în suferinţa lui Hristos. Când Isus priveşte la creştini, Se înviorează.

Isus a urcat treptele victoriei privind dincolo de suferinţă. Suferinţa este o treaptă pe care se poate coborî sau urca. Treptele urcate de Isus au fost: Ghetsimani – locul rugăciunii şi al agoniei sufleteşti; Gabata – locul respingerii şi al agoniei fizice şi Golgota – locul răstignirii şi al autentificării.

În capitolul 54, Isaia vorbeşte despre moştenirea robilor Domnului. Moştenirea robilor este un paradox, pentru că robii nu au dreptul la moştenire. Titlul de Rob al Domnului (Ebed Iahve) este denumirea profetică a lui Mesia, care descrie totala ascultare a Fiului faţă de Tatăl. Prin ascultare de voia Tatălui, Hristos a împlinit planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, biruind păcatul. Robul Domnului este titlul celui biruitor, iar titulatura de „Robi ai Domnului” este marca prin care cei ce cred în Hristos sunt declaraţi biruitori. Această titulatură de cinste îi aşează pe credincioşi pe aceeaşi poziţie valorică pe care se află Hristos înaintea Tatălui. Prin învierea Sa, Robul Domului, Hristos, a primit toată puterea şi autoritatea, cheile morţii şi ale vieţii, moştenirea şi domnia. Prin credinţa în învierea Sa, Robii Domnului primesc moştenirea câştigată de Robul Domnului. Titulatura de „Robi ai Domnului” (Ebedim Iahve) este primită prin har, Dumnezeu ne dă aceeaşi titulatură ca şi a Celui biruitor.

Toate promisiunile din capitolul 54 sunt posibile doar datorită capitolului 53. Fără capitolul 53, capitolul 54 nu ar fi viabil. Moştenirea a intrat în posesia celor care beneficiază prin credinţă de suferinţa lui Hristos. Datorită, şi prin Hristos, vorbim de moştenire, de drepturi, de privilegii pe care nu le-am fi putut avea într-un oricare alt context. Această moştenire se bazează pe dragostea nepătrunsă şi neînţeleasă a lui Dumnezeu, precum şi pe jertfa substituţională a lui Hristos. Două piedici mari stăteau în calea statutului nostru de moştenitori: (1) Păcatul, care ne-a înstrăinat de Dumnezeu şi de beneficiile relaţiei cu El şi (2) Provenienţa naţională. Făgăduinţele, Legea, Legămintele erau adresate în mod direct evreilor. Isus a „rupt perdeaua dinăuntrul Templului” pentru toţi oamenii, atât pentru păcătoşi, cât şi pentru neevrei. Moştenirea are, astfel, caracter universal. Hristos a înlesnit accesibilitatea şi orice piedică naturală sau naturalizată să fie înlăturată. Singura piedică pentru om rămâne el însuşi.

Învierea lui Hristos a pecetluit o nouă eră, o eră a moştenirii, a înfierii, a libertăţii, a vieţii, a speranţei, a mărturiei, a vindecării… Şi a pus capăt unei ere în care domnea moartea, Diavolul, întunericul, minciuna, boala, deznădejdea… Învierea lui Isus este o uşă între două lumi, lumea vieţii şi lumea morţii. Uşa aceasta se deschide prin două chei: cheia cunoştinţei şi cheia credinţei. Isaia 53:1 „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?” Cine a crezut promisiunile şi cine a crezut puterea lui Dumnezeu?

În Hristosul înviat avem o moştenire pe care o activăm prin cunoaştere şi credinţă. Isus a plâns pentru Ierusalim pentru că nu a cunoscut planul lui Dumnezeu pentru ea: „De-ai fi cunoscut tu astăzi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar ele sunt ascunse de ochii tăi, pentru că nu ai cunoscut ceasul în care ai fost cercetată.” Primul pas spre activarea promisiunilor Lui în viaţa ta este să cunoşti existenţa lor, şi apoi să crezi că se aplică şi se materializează situaţiei tale. Ai nevoie de izbăvire? Trebuie să cunoşti că Dumnezeu este izbăvitor şi să crezi că ţi-o poate dărui şi că vrea să ţi-o dăruiască. Ai nevoie de Duhul Sfânt? Trebuie să cunoşti mai întâi că Duhul Sfânt este o Persoană divină, că are daruri, un botez, roade, şi să crezi că toate acestea sunt pentru tine astăzi. Nu poţi să crezi ceea ce nu cunoşti!

Prin cunoaştere şi credinţă intri în posesia moştenirii. Fac o deosebire între promisiunea lui Dumnezeu şi moştenirea pe care ne-a asigurat-o Hristos. Promisiunea are caracter potenţial, şi de cele mai multe ori este condiţionată, pe când moştenirea este o certitudine, ca un pachet care conţine totul. Pentru moştenire nu trebuie să te rogi, ci doar să crezi. Pentru ca promisiunea să se materializeze trebuie îndeplinite procedurile de fiecare dată, mai ales că anumite promisiuni sunt condiţionate; pe când odată intrat în posesia moştenirii poţi să te bucuri de ea în orice moment într-un mod deplin. Dacă ştii ce ţi-a promis Dumnezeu, dar dacă nu crezi acea promisiune, rămâne departe de tine. Pentru a intra în posesia moştenirii îţi trebuie credinţă în momentul iniţierii cererii, dar şi pe parcurs ca să-ţi susţii relaţia filială cu Dumnezeu. Pustia pentru Israel nu a fost voia lui Dumnezeu, ci alegerea lor. Ei ştiau promisiunea Canaanului, dar nu aveau credinţă de a intra în posesia lui.

I. Perspectivă, vv. 1-3.

1. „Bucură-te, stearpo, care nu mai naşti! Izbucneşte în strigăte de bucurie şi veselie, tu care nu mai ai durerile naşterii! Căci fiii celei lăsate de bărbat vor fi mai mulţi decât fiii celei măritate, zice Domnul.”

2. „Lărgeşte locul cortului tău; şi întinde învelitoarele locuinţei tale: nu te opri! Lungeşte-ţi funiile şi întăreşte-ţi ţăruşii!

3. Căci te vei întinde la dreapta şi la stânga, sămânţa ta va cotropi neamurile, şi va locui cetăţile pustii.“

Moştenirea Robilor Domnului înseamnă, în primul rând, schimbarea perspectivei. Cine nu este dispus şi deschis schimbărilor, acela nu poate umbla cu Dumnezeu. Schimbarea este o condiţie a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Este o nebunie să doreşti schimbare şi să nu faci nimic în direcţia în care ţi-ai dori schimbarea. Reuşita schimbării este domeniul lui Dumnezeu. Ideea de speranţă se bazează tocmai pe această realitate: atunci când nu mai este nicio şansă de schimbare, rămâne speranţa; încrederea în Dumnezeu că mai poate face schimbări chiar şi atunci când imposibilitatea domneşte.

Vocabularul limbii române are multe cuvinte care să exprime ideea de schimbare: Tranziţie – atunci când schimbarea este atât de lentă încât nici nu se vede, dar pentru că este acceptată la nivel general necesitatea schimbării, s-a găsit un cuvânt care să mascheze paralizia schimbării. Transcedere – este schimbarea care are în perspectivă o finalitate bine conturată. Primenire – este schimbarea care aduce un suflu nou, proaspăt, primăvăratic. Înlocuire – acea schimbare cu caracter radical care anulează tot ce a fost înainte. Transformare – este acea schimbare care ia ce a fost vechi, şi nu numai că îi dă o faţă nouă, ci face acel lucru cu adevărat nou. Acest tip de schimbare l-a realizat Hristos cu viaţa noastră. Dacă ne privim viaţa şi facem comparaţie, vedem schimbarea, vedem transformarea, vechea noastră viaţă nici nu o mai recunoaştem.

Primul aspect al moştenirii este perspectiva nouă pe care o căpătăm asupra lucrurilor. Metanoia înseamnă schimbarea minţii: o nouă gândire despre păcat, şi astfel se produce pocăinţa; o nouă gândire despre Dumnezeu, şi astfel se naşte supunerea. O nouă perspectivă asupra circumstanţelor, şi astfel se dezvoltă viziunea.

În Ezechiel 37, Dumnezeu îi dă o viziune dezolantă profetului, referitoare la o vale plină de oase uscate. Dumnezeu îl întreabă pe Ezechiel: „Vor putea oasele acestea să învie?” Răspunsul lui Ezechiel este asemănător cu al omului care are o viziune naturală asupra lucrurilor. „Nu ştiu, Tu ştii lucrul acesta?” Ca şi Ezechiel, suntem şi noi duşi în „valea oaselor” şi ni se cere socoteală despre viziunea şi speranţa pe care o avem. Dumnezeu îi cere „Fiicei Sionului” să privească în perspectivă şi să aibă o viziune glorioasă. I se cere să nu privească la sterilitate, la pustiu, la robie, la ocară, ci la promisiunea lui Dumnezeu, şi pe aceasta să-şi clădească viaţa.

Dumnezeu are un plan şi multiple promisiuni pentru om, dar şi Diavolul are un plan şi o profeţie. Diavolul nu cunoaşte viitorul, dar şi el, asemenea omului specializat în deducţii, interpretări şi anticipări (psihologii, istorici, profetologi), poate să anticipeze. Diavolul vrea să-ţi controleze viaţa prin amăgiri vândute drept veşti bune. Astrologia, horoscopul, ghicitul, magia, vrăjitoria nu sunt decât găselniţe diavoleşti prin care li se vând, scump de cele mai multe ori, speranţe false credulilor. Concepţia că viitorul se află înscris în palmă sau în stele este falsă. Viitorul este proprietatea absolută a lui Dumnezeu. „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile şi soroacele” (Faptele apostolilor 1:7), „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, iar lucrurile descoperite sunt ale omului” (Deuteronom 29:29). Niciodată Diavolul nu va avea o veste bună pentru tine, el te urăşte şi, de fiecare dată când îţi spune ceva, te minte, şi o face cu scopul de a te distruge.

Credinţa va materializa în viaţa ta obiectul credinţei tale. Este o prostie teoria conform căreia nu contează ce crezi, ci numai să crezi. Credinţa are valoare doar datorită obiectului ei. Dacă obiectul credinţei tale este planul şi promisiunile lui Dumnezeu, pe acelea le vei poseda; dacă vei crede profeţia Diavolului, vei fi paralizat în activitatea ta de frică. Frica şi credinţa au aceeaşi definiţie: credinţa este o anticipare a lucrurilor care nu se văd, dar la fel şi frica. Poţi trăi în credinţă sau poţi trăi în frică. Frica este tot o credinţă. Deosebirea dintre cele două ţine de alegere.

Isaia 43:19 spune: „Iată voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple, să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie şi râuri în locuri secetoase.” Dumnezeu mai are o soluţie pentru orice situaţie fără soluţie. Ieremia 29:20 spune: „Eu ştiu ce gânduri am cu privire la voi, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să-ţi dau un viitor şi o nădejde.”

Învierea lui Hristos îţi dă dreptul să ai speranţă. Aceasta este garanţia credinţei creştine. Dacă Hristos nu a înviat, degeaba am crezut, degeaba propovăduim. Creştinismul îşi asumă acest „risc”; dacă se poate dovedi că Hristos nu a înviat, totul cade, iar noi suntem nişte mincinoşi, spunea apostolul Pavel. Învierea lui Hristos îţi dă dreptul la perspectivă, la viziune. William Carey a avut o predică celebră care avea două puncte principale: (1) Cere lucruri mari de la Dumnezeu şi (2) Încearcă (fă) lucruri mari cu Dumnezeu.

Noua perspectivă se dovedeşte faptic. Femeia stearpă trebuie să-şi pregătească o casă mai mare pentru viitorii copii, în acelaşi fel omul care are o perspectivă reînnoită va acţiona în virtutea ei.

1. O viziune dă naştere entuziasmului. Entuziasmul este o consecinţă naturală a unei viziuni clare şi măreţe. Trebuie să visezi un vis mai mare decât tine pentru a fi sigur că numai Dumnezeu este cel care l-a dus la îndeplinire. Trebuie să-ţi propui lucruri atât de mari, încât eşecul să fie garantat dacă Dumnezeu nu intervine.[1] Trebuie să visezi un vis pentru care merită să-ţi pierzi viaţa. Entuziasmul este energia unui vizionar.

2. Viziunea este un rezultat al promisiunilor lui Dumnezeu. Când Dumnezeu îţi vorbeşte, atunci se naşte o viziune. De fapt, viziunea nu este, sau nu trebuie să fie, altceva decât împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Atunci când lucrezi la împlinirea viziunii tale, simţi că îţi împlineşti, de fapt, menirea vieţii tale; iar menirea vieţii tale este să împlineşti scopurile lui Dumnezeu.

3. Viziunea determină la acţiune. Vei canaliza toată activitatea ta în virtutea viziunii. Vei polariza totul pentru a-ţi atinge scopul, vei clasifica priorităţile, astfel încât nimic să nu umbrească sau să împiedice rezultatul propus.

4. Viziunea trebuie să aibă caracter inclusivist. Dacă viziunea este numai pentru tine, numai pentru ego-ul tău, acea viziune nu este de la Dumnezeu, sau dacă este de la Dumnezeu, El îţi va transforma caracterul şi va amâna împlinirea viziunii până vei înţelege că şi ceilalţi sunt mai importanţi decât viziunea în sine. Valoarea unei viziuni se dovedeşte nu prin grandoarea ei, ci prin capacitatea ei de a da valoare celor implicaţi în realizarea ei. Cauza este importantă, dar şi mijloacele. Nu poţi călca pe cadavre ca să urci pe tron. Iosif a trebuit să înveţe că Dumnezeu este un Dumnezeu al salvării, iar el este un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru realizarea planului Său.

Iosif a învăţat să-i includă în viziunea lui atât pe cei din familia sa, cât şi pe egipteni. Uneori în viziunea ta trebuie să-i incluzi chiar şi pe vrăjmaşii tăi, pe cei care nu au crezut în tine, pe cei care te-au criticat, pe cei care te-au împiedicat în vreun fel. Viziunea este un mecanism deschis şi poate include în mod potenţial pe oricine. Iosif a trebuit să includă în viziunea sa pe fraţii lui care l-au vândut, pe Potifar, cel care l-a aruncat în temniţă, pe soţia lui Potifar, care l-a acuzat pe nedrept şi i-a pervertit imaginea. În acelaşi fel, Hristos i-a inclus în viziunea Sa pe toţi cei care I-au făcut rău, care L-au torţionat. Un soldat roman de sub crucea Lui a crezut în El, poate a fost unul dintre cei care au bătut cuiele sau care a tras la sorţ pe cămaşa Lui, sau poate unul dintre cei care au spus cuvinte de batjocură, sau unul dintre cei care au avut ideea să-I dea oţet cu fiere, sau chiar cel care L-a străpuns. Isus l-a inclus în viziunea Sa pe Petru, cel care s-a lepădat de El.

5. Viziunea trebuie să canalizeze eforturi, să unească idei, concepţii, pentru a se realiza ce se are în perspectivă. Rodul viziunii tale va contopi, va coagula, nu va dezbina, nici nu va despărţi. Când Dumnezeu dăruieşte o nouă viziune, aceasta adună oameni, mobilizează şi uneşte eforturi. Pentru eficientizarea viziunii, ea trebuie să fie clară, convingătoare şi contagioasă.

  1. II. Paternitate, vv. 4-6.

4. Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Odinioară poporul Meu s-a pogorât să locuiască pentru o vreme în Egipt; apoi Asirianul l-a asuprit fără temei.

5. Şi acum, ce am să fac aici – zice Domnul – când poporul Meu a fost luat pe nimic?” „Asupritorii lui strigă de bucurie – zice Domnul – şi cât e ziulica de mare este batjocorit Numele Meu.

6. De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-Mă!”

În al doilea rând, moştenirea Robilor Domnului asigură paternitatea noastră la Dumnezeu. Paternitate înseamnă apartenenţă, înrudire, filiaţie. Prin Hristos, noi Îi aparţinem lui Dumnezeu. Păcatul ne-a înstrăinat de Dumnezeu şi binecuvântările Lui, dar şi unii de alţii. Hristos a făcut din noi fii ai Tatălui şi fraţi ai Săi. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti”. (Efeseni 1:3)

1. Paternitatea înseamnă restaurare. Hristos ne-a ridicat la un nivel mai înalt decât cel de la care am căzut, ne-a aşezat „în locurile cereşti”. „În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Şi voi, care aţi crezut cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” (Efeseni 1:11-14)

2. Paternitatea înseamnă demnitate. Dumnezeu ne-a aşezat pe aceeaşi scară valorică cu Fiul Său. Nu trebuie să ne mai fie ruşine sau teamă, lucrurile nu vor mai avea revers. Minciuna Diavolului este cea prin care îţi arată eşecul lucrării lui Hristos în viaţa ta. Ce a făcut Hristos, ispăşirea, răscumpărarea, înfierea, unirea spirituală cu El, nu poate fi zguduită, clătinată sau contestată de nimeni, cu atât mai puţin de tine. Există o frică inoculată de Diavol prin intermediul unei gândiri fireşti, care are ca efect o paralizie spirituală pentru cel care o trăieşte. Odată scos din groapa mocirloasă şi întunecoasă, odată pus pe stâncă, există frica nejustificată a căderii. Minciunea Diavolului este că nu o să reuşeşti să te menţii pe stâncă. Dar e fals! Dacă lucrarea lui Hristos a fost aşezarea ta pe stâncă, tot lucrarea Lui este să te menţină acolo. Niciodată nu ai fi reuşit prin propriile puteri să ajungi pe stâncă şi fii sigur că nu stă în puterea ta rămânerea ta acolo. Nu poţi spune odată ajuns pe stâncă: „Mulţumesc, Doamne, acum mă descurc singur!” Isus nu ţi-a pus în faţă un etalon în virtutea căruia relaţia filială să fie menţinută. El a făcut totul pentru ca filiaţia să fie sigură şi completă. Totul este prin har. Relaţia dintre un tată şi un fiu nu se rupe când (1) fiul este rău, sau neascultător – fiii lui Eli au continuat să-i fie fii în pofida păcatului lor, (2) când fiul nu mai vrea să fie fiu – Fiul risipitor a rămas fiu; sau (3) când tatăl sau (4) toţi ceilalţi nu mai recunosc legitimitatea fiului. Singura legătură care se rupe este legătura de părtăşie, care trebuie restabilită prin mărturisire şi pocăinţă.

Dacă Diavolul te acuză pe tine acum, Îl acuză pe Hristos, şi nu are dreptul acesta. Înţelege acest lucru: Diavolul nu mai are dreptul să te acuze! Pavel spune: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” (Romani 8:33) Puterea Diavolului stă în pâră, în acuză, în intimidare şi îi devii victimă numai dacă socoteşti drept adevăr minciunile lui. Felul cum sunt prezentate minciunile lui Satan se potrivesc realităţii. Pare adevărat, dar realitatea nu este adevărul, adevărul este Cuvântul. Realitatea nu există prin sine, realitatea este un construct, o imagine, un cumul de semnificaţii date lucrurilor. Ceea ce numim realitate este de fapt perspectivă, modul în care vedem lucrurile, şi există atâtea realităţi câţi ochi există.

Diavolul îţi spune: „Eşti un păcătos!” Ce te aştepţi să facă un păcătos? Să păcătuiască! Dar Biblia spune că noi suntem sfinţi şi sfinţiţi în Hristos. (1 Corinteni 1:2) Ne-am obişnuit să ne asumăm perspectiva lumii asupra lucrurilor şi, având ochii întunecaţi, să credem că şi Biblia spune acelaşi lucru. De exemplu, bătrânii au o singură perspectivă: moartea; dar Biblia spune cu totul altceva, că bătrânii „întineresc ca vulturii”, că „sunt plini de suc şi verzi”. Conform Bibliei, bătrânii sunt utili, dinamici şi plini de viaţă. Lumea spune despre tineri că sunt superficiali, că nu pot face lucruri spirituale, că nu sunt serioşi; dar Biblia spune: „Tineretul tău vine la Tine ca roua”; „Vă scriu tinerilor pentru că sunteţi tari şi voi l-aţi biruit pe cel rău”. Trebuie să hotărâm odată pentru totdeauna ce credem, ce alegem, de partea cui suntem. Trăim în virtutea metanoii sau conform concepţiei seculare?

Demnitatea pe care Hristos ne-o acordă şterge amintirea ruşinii păcatelor trecute. Atunci când eşti răscumpărat în Hristos poţi mărturisi groapa din care te-a scos, pentru că ştii că ea este trecut, iar pentru Dumnezeu nu mai există. Dumnezeu este singurul care te iubeşte aşa cum eşti, şi El te cunoaşte pe deplin. Dumnezeu nu caută oameni perfecţi, ci oameni sinceri. În faţa lui Dumnezeu nu poţi să te ascunzi. Ai momente foarte dese când îţi spui: „Dacă ar şti fraţii ce păcat ruşinos am făcut eu, nu m-ar mai respecta.” Sunt momente când îţi vine să te ascunzi chiar şi de tine. Dumnezeu te cunoaşte, ştie toate faptele tale şi, totuşi, te priveşte cu admiraţie, pentru că eşti rodul suferinţelor Fiului Său.

& O soră a avut o vedenie pe care a povestit-o pastorului. Ea i-a relatat cum că a văzut o Persoană divină şi a simţit un sentiment ceresc. Pastorul a întrebat-o: „Ţi-a spus ceva? L-ai întrebat ceva?” „Nu!”, a răspuns sora. „Data viitoare când vei mai avea această viziune, să întrebi acea Persoană divină despre păcatele tale.” Vedenia s-a repetat, iar sora s-a grăbit să-L întrebe: „Ce s-a întâmplat cu păcatele mele?” „Le-am uitat!”, a răspuns Dumnezeu. Dumnezeu are amnezie cu privire la un singur lucru, atunci când iartă un păcătos nu-Şi mai aduce aminte de păcatele lui, iar păcătosul devine sfânt. Dumnezeu aruncă păcatele noastre în „marea uitării” şi declară „Pescuitul interzis”. &

3. Paternitatea înseamnă identitate. Este necesară distincţia dintre mai multe noţiuni: a fi, a face, a simţi, a vrea. Identitatea se referă la aspectul a fi. Identitatea ne este conferită de relaţia filială cu Dumnezeu. Cel care crede în Hristos este fiul lui Dumnezeu. Tu nu eşti ceea ce alţii spun că eşti, nu eşti ceea ce Diavolul îţi spune că eşti, nici măcar ceea ce crezi tu că eşti, nu eşti ceea ce te simţi că eşti şi nici ceea ce ai vrea să fii, ci ceea ce Dumnezeu spune că eşti!

  1. III. Pace, vv. 7-10.

7. Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: „Dumnezeul tău împărăţeşte!”

8. „Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Domnul în Sion.

9. Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său, şi răscumpără Ierusalimul.

10. Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.”

În al treilea rând, moştenirea robilor Domnului înseamnă pace. Pacea este garanţia unei relaţii adecvate cu Dumnezeu. Pacea este un rezultat al graţierii prin Hristos. Fără învierea lui Hristos, între noi şi Dumnezeu rămânea o prăpastie a vrăjmăşiei. Dumnezeu este Cel care dă pacea, făcându-Se prieten cu omul. Iov spune: „Împrieteneşte-te cu Dumnezeu şi vei avea pace.” (Iov 22:21) Pacea înseamnă certitudine în orice situaţie. Pacea pe care ne-o dă Dumnezeu „întrece orice pricepere”, nu o putem explica, dar o putem experimenta. Aşa cum curcubeul este semnul legământului lui Dumnezeu cu Noe şi circumcizia este semnul legământului cu Avraam şi poporul Israel, pacea este pecetea şi semnul Noului Legământ în care am intrat cu Dumnezeu (v. 10).

Acest legământ este fundamentat pe dragoste. Dragostea este esenţa lui Dumnezeu şi, datorită acestui fapt, El a găsit o soluţie la problema păcatului nostru.

­

& În filmul Quo Vadis este o scenă unde personajul principal îl întreabă pe apostolul Petru: „Grecii au adus înţelepciunea, romanii puterea; creştinii ce aduc nou?” Răspunsul vine prompt şi uluitor pentru acel consul roman, devenit ulterior creştin: „Creştinismul a adus iubirea!” Dragostea a biruit dreptatea. Dragostea găseşte soluţii! Dragostea garantează veşnic. &

Principiul definitoriu al dragostei este reciprocitatea. Ceea ce face ca dragostea lui Dumnezeu să fie specială este faptul că El a luat iniţiativa. „Dragostea lui Dumnezeu se arată prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:8)

Dostoievski spunea foarte frumos că, dacă nu ar fi existat decât un singur om pe pământ care să creadă şi pentru care să moară Hristos, El nu ar fi pregetat şi S-ar fi sacrificat chiar şi pentru unul singur. Dragostea nu se teme de eşec. Dragostea care te înalţă este închinare, dragostea la nivel orizontal este afecţiune, iar dragostea care se coboară se numeşte har.

Desigur, Dumnezeu S-a aşteptat la răspuns, dar nu a aşteptat să vadă iniţiativă, pentru că omul este îndărătnic. Dumnezeu a luat iniţiativa şi a investit, a găsit soluţii, a dăruit şi nu a făcut economie, pentru că dragostea nu se teme de risipă.

IV. Prosperitate, vv. 11-13.

11. „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu, şi-ţi voi da temelii de safir.

12. Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe, şi tot ocolul de nestemate.

13. Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului, şi mare va fi propăşirea fiilor tăi.“

Dumnezeu Îşi aduce poporul dintr-un climat nesigur într-unul stabil. Dumnezeu îi dă „Fiicei Sionului” „temelii de safir”. Stabilitatea unei cetăţi era dată de amplasament. Primul criteriu după care un locuitor mesopotamian îşi alegea cetatea, polisul, era securitatea. Cetăţile din zonele muntoase şi izolate erau mai favorabile decât cele din zonele deschise şi traversate de drumuri circulate. Cetăţile erau înconjurate de ziduri groase şi, în cazul cetăţilor mai mari, de diguri pline cu apă. Dumnezeu îi dă robului Său „temelii de safir”, „ziduri de rubin” şi „ocoale (diguri, şanţuri) de nestemate”.

Binecuvântarea lui Dumnezeu aduce stabilitate în viaţa noastră. Biblia spune „binecuvântarea lui Dumnezeu îmbogăţeşte, şi El nu lasă să fie urmată de niciun necaz.” (Proverbe 10:22) Dumnezeu ne conduce pe o cale prosperă, aceasta este voia Sa. Prosperitatea înseamnă stabilitate şi siguranţă. Dumnezeu nu ne dă binecuvântare ca să ne umple de griji, ci pentru a ne elibera de ele. Isus S-a sărăcit pentru ca noi să devenim mai bogaţi, şi acest lucru nu este valabil doar în domeniul spiritual.

Există o mentalitate păguboasă de care suferă poporul român: pauperismul, mentalitatea sărăciei. În România s-a dezvoltat o Evanghelie a sărăciei, care face din sărăcie o virtute. Sărăcia nu este o virtute, iar bogăţia nu este un privilegiu. Dumnezeu este interesat în primul rând de starea noastră spirituală, dar nu neglijează aspectul material al vieţii noastre. Alţi credincioşi, care au o spoială de evlavie, protestează împotriva evangheliei prosperităţii, promovând astfel o mentalitate pauperă. Ambele „evanghelii” sunt păgubitoare, una îţi vinde iluzii ieftine (evanghelia prosperităţii), iar cealaltă te înnobilează cu minciuni (evanghelia sărăciei). Noi nu predicăm o anumită „evanghelie”, ci vrem să proclamăm planul lui Dumnezeu pentru noi. Planul lui Dumnezeu este binecuvântare, fericire, pace, mântuire, biruinţă, libertate… Dumnezeu nu se îngrijeşte doar de suflet, ci de toate aspectele vieţii noastre: relaţii, familie, profesie… Dumnezeu este interesat de dezvoltarea potenţialului tău prin care Îl poţi lăuda pe Dumnezeu la un nivel maxim. O stare de stabilitate este imperativă pentru împlinirea acestui scop.

„Mare va fi propăşirea fiilor tăi.” Binecuvântarea lui Dumnezeu nu înseamnă doar împlinirea nevoilor, ci belşug. Principiul binecuvântării este vechi, simplu şi clar: odată ce eşti binecuvântat trebuie să binecuvântezi şi tu, la rândul tău, pe altcineva. Acest principiu l-a învăţat Dumnezeu pe Avraam: „Vei fi binecuvântat şi vei fi o binecuvântare.” (Genesa 12:4)

V. Protecţie, vv. 14-17.

14. Vei fi întărită prin neprihănire. Izgoneşte neliniştea, căci n-ai nimic de temut, şi spaima, căci nu se va apropia de tine.

15. Dacă se urzesc uneltiri, nu vin de la Mine; oricine se va uni împotriva ta va cădea sub puterea ta.”

16. „Iată, Eu am făcut pe meşterul, care suflă cărbunii în foc, şi face o armă după meşteşugul lui. Dar tot Eu am făcut şi pe nimicitor ca s-o sfărâme.

17. Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osândi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine, zice Domnul.”

Un alt aspect al moştenirii este protecţia divină.

1. Garantul protecţiei divine este neprihănirea. Atât timp cât te afli în aria voii lui Dumnezeu nu ai de ce să temi. Teama este o jignire pe care I-o aduci lui Dumnezeu. (v.14a)

2. Garantarea protecţiei divine este incompatibilă cu neliniştea sufletească. Dumnezeu poate linişti furtuna şi echilibra barca, dar nu se poate lupta cu neliniştea ta interioară. A te bucura de pace este o decizie pe care o iei singur. (v.14b)

3. Obiectele spaimei şi ale fricii sunt inofensive. (v.17) Armele făurite împotriva ta nu au putere, pentru că toate au fost îndreptate şi învinse în Hristos. Apostolul Pavel întreabă: „Unde îţi este biruinţa moarte, unde îţi este boldul moarte, boldul morţii este păcatul…” (1 Corinteni 15:55, 56) Moartea a înfipt boldul ei în trupul lui Hristos, dar el a rămas acolo. Diavolul a „muşcat călcâiul” lui Hristos, dar i-a rămas veninul în trupul lui Hristos. Diavolul este un înfrânt, are capul zdrobit, tot ce mai poate să facă este să dea din coadă.

4. Glasul celui neprihănit poate osândi nelegiuirea. (v.17b) Odată ce Hristos a câştigat biruinţa, ne-a dăruit-o. Nimic nu ne poate înfrânge, nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui, nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui. Suntem de partea câştigătoare. Biruinţa este destinul nostru. Suntem condamnaţi să biruim. Aceasta este moştenirea Robilor Domnului.


[1] Bruce Wilkinson

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s