Nu renunța la ce este prețios – Psalmul 137 parafrazat


În momentele de criză ale vieţii, pe lângă confuzie şi dezamăgire, vine şi un moment de evaluare, claritate şi discernământ. Sunt momente în care laşi totul baltă şi nu mai ai chef de nimic. Îţi aduci aminte de zilele bune, de clipele frumoase, de bucuriile trăite şi de succesele trecute, însă comparând lucrurile, îţi spui că gloria de odinioară nu va mai fi atinsă, bucuria de altădată nu va mai fi trăită şi succesul din trecut nu se va mai arăta. Prezentul nu te entuziasmează, nu mai vezi nicio cale de ieşire, parcă totul s-a prăbuşit şi nu ţi-a mai rămas nimic… nimic de făcut, nimic de spus, nimic de apărat, nimic de dat. Este un timp al plângerii şi al tânguielii, un timp al durerii şi al pocăinţei, un timp al meditării la ceea ce a fost, la ceea ce este şi la ceea ce nu va mai fi.

Chiar în aceste momente se vor trezi oameni care să îţi dea sfaturi, să îţi spună ce să faci şi cum să te simţi. Aceştia nu vor reuşi să aline durerea, ci doar să o amplifice. Sugestia e clară; ei îţi vor oferi o alternativă să ieşi din impas şi să uiţi de sursa necazului tău, dar alternativa propusă de ei presupune renunţarea la valorile tale, la ceea ce te defineşte, la ceea ce eşti tu cu adevărat. Ei îţi oferă o soluţie temporară, un narcotic social, un compromis nedemn.

„Dacă voi renunţa la ceea ce este preţios, atunci îmi merit soarta, cuvintele mele nu mai au greutate, viaţa mea nu îşi îndeplineşte scopul, acţiunile mele vor fi fără finalitate, pentru că totul are sens atâta timp cât nu îmi pierd siguranţa dată de identitatea mea spirituală, atâta timp cât nu îmi pierd idealul.”

Chiar dacă datele actuale ale problemei mă arată înfrânt, eu am o speranţă de care să mă agăţ, promisiunea lui Dumnezeu, dreptatea Lui şi judecata pe care El o va face acelor persoane care s-au bucurat de căderea mea. Martorul căderii mele va fi şi martorul ridicării mele în timpul căderii lui. Se va întoarce roata. Instrumentul judecăţii va fi judecat cu o judecată care durează.

Iată de ce îmi amestec lacrimile cu nădejde, tristeţea cu rugăciune. Sunt atacat, dar nu doborât, sunt prigonit, dar nu părăsit, sunt în grea cumpănă, dar nu deznădăjduit, sunt lovit, dar nu înfrânt.

Dumnezeu mai are de spus un cuvânt în viaţa mea!

Iertare… Izbăvire… Restaurare… Viitor… Nădejde… Vindecare…

 

Psalmul 137

  1. Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion.
  2. În sălcile din ţinutul acela ne atârnaserăm harfele.
  3. Căci acolo, biruitorii noştri ne cereau cântări, şi asupritorii noştri ne cereau bucurie, zicând: „Cântaţi-ne câteva din cântările Sionului!” –
  4. Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?
  5. Dacă te voi uita, Ierusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei!
  6. Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!
  7. Adu-Ţi aminte, Doamne, de copiii Edomului, care, în ziua nenorocirii Ierusalimului, ziceau: „Radeţi-l, radeţi-l din temelii!”
  8. Ah! fiica Babilonului, sortită pustiirii, ferice de cine-ţi va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut!
  9. Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi şi-i va zdrobi de stâncă!
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s