Creștinismul într-o lume postmodernă


Vă prezint articolul pe care l-am scris pentru revista Genesis, nr 40, o revistă de misiune creștină care se tipărește la Chicago prin grija Misiuni Genesis și a bisericii Philadelphia Chicago.

Le mulțumesc directorului Misiunii Genesis, Ilie U. Tomuța și Pastorului Florin T. Cîmpean pentru posibilitatea de a face parte din acest proiect frumos.

Pentru a întreaga revistă Genesis accesați acest link.

Articolul este un foarte scurt rezumat al unei părți din lucrarea mea de doctorat care va fi publicată în acest an. Prezint mai departe conținutul articolului.

======

Întrebarea despre rolul religiei și a practicii religioase în societatea contemporană nu este o întrebare nouă. De la Nebunul lui Nietzsche, care declara moartea lui Dumnezeu[i], până la fenomenul practic al declinului participării la serviciile religioase din cadrul creștinismului, ne întrebăm astăzi care este locul creștinismului în lumea postmodernă.

Societatea a avut două schimbări majore de perspectivă. Trecerea de la premodern la modern –  caracteristic secolului al XVI-lea – și trecerea de la modern la postmodern – caracteristic secolului XX. Primul exponent major al modernității este René Descartes. Primul exponent major al postmodernității este Friedrich Nietzsche. Lumea a trecut de la o preocupare pentru supranatural și religios, ghidată de revelație creștină, la o preocupare pentru natural și științific, ghidată de rațiune, la o renunțare la standarde, certitudine și semnificație. Societatea a trecut de la ierarhia aristocrată medievală la democrație universală și, în final, la frământarea individualismului caracterizat de pasivitate socială.

Un exemplu ilustrativ al celor trei tipuri de societăți este modul în care a fost și este privită religia. Religia în premodernism avea un loc central. În modernism, influența religiei se contractă. Acest fenomen este numit secularizare. În același timp, modernitatea a obligat creștinismul să se adapteze. În consecință, religia s-a instituționalizat și s-a raționalizat. Postmodernismul sugerează că nu mai contează modul în care actul religios este organizat. Oamenii sunt împreună, se închină împreună, însă sunt ca insulele în arhipelag, nu mai contează ce cred, ce simt, cum trăiesc.

Pot fi identificate și asemănări între premodernism și modernism și distincția acestora cu postmodernismul. Premodernismul și modernismul au în comun acceptarea faptului că lumea poate fi cunoscută, că realitatea este obiectivă și independentă, iar cunoașterea este sigură.[ii] Postmodernismul, pe de altă parte, contestă posibilitatea de cunoaștere sigură, neagă realitatea, afirmă că lumea este un construct al sinelui și că nu există adevăr.

Scolastica, Renașterea și Reforma au contribuit, fiecare în felul său, la destinul modern al Europei. Scolastica pune prima cărămidă a modernității prin faptul că îl prezintă pe Dumnezeu drept concept analitic, iar ceea ce poate fi analizat poate fi controlat. Renașterea prezintă un nou tip de om: umanistul rupt de transcendent, îndrăgostit de natură și de frumos. Astfel începe epoca descoperirilor științifice și a dezvoltării artelor. Reforma, pe de altă parte, a lărgit puternic chinga Bisericii Catolice și a oferit libertate nu numai pentru un nou tip de creștinism, ci și libertate politică și, mai ales, libertatea de a gândi independent în știință și filosofie.

Postmodernismul se bazează pe promisiunile neîmplinite ale modernității. Modernitatea a început să decadă. Optimismul dispare. Postmodernismul este o ideologie care a luat naștere ca reacție atât la modernism, cât şi la modul creștin de a privi realitatea, o concepție despre lume şi viață, o dispoziție intelectuală şi o expresie culturală care pune în discuție idealurile, principiile şi valorile care formează inima gândirii moderne şi a celei creștine. Pe același teren pe care postmodernismul respinge modernitatea, respinge și creștinismul. Modernismul și creștinismul cred în existența adevărului. Postmodernismul neagă posibilitatea de adevăr.[iii] Deși în aparență postmodernismul este mai ospitalier cu creștinismul, în esență postmodernismul reduce prezența creștinismului la o simplă voce. Postmodernismul este o altă formă de secularizare, iar creștinismul este obligat să răspundă într-un mod diferit decât a făcut-o în cazul atacurilor venite din modernitate.

Dintr-o perspectivă personală, postmodernismul se prezintă ca o stare de fapt, ca un fenomen care ne eliberează de iluzii, care arată spre limitele modernității, dar care își arată și recunoaște în același timp și limitele sale. Fie că vrem, fie că nu vrem, suntem în postmodernism. Nu știu dacă este vorba de cultură, epocă istorică sau ideologie, dar este clar că ceva la nivelul mentalității colective s-a schimbat și poate fi mai ușor caracterizat prin postmodernism decât prin modernism.

Modernismul avea viitor, avea certitudine, avea speranță, chiar dacă era de natură imanentă. Postmodernismul s-a eliberat de iluzii (sau poate chiar această pretenție este o iluzie), dar nu mai are nici viitor, nici adevăr, nici realitate. Trăim într-o lume postmodernistă în care orizontul a dispărut, sensul s-a stins, fundamentele se clatină, în care sentimentul micimii s-a accentuat, într-o lume a crizei în care pesimismul este globalizat, într-o lume imprevizibilă în care se poate întâmpla orice (mai mult negativ decât pozitiv), o lume în care avem sentimentul teribil că lucrurile au scăpat de sub control și că nimeni nu poate oferi o alternativă viabilă pentru ieșirea din impas. Dar ce impas? – ar întreba omul postmodern. Așa sunt lucrurile? Nu au degenerat cu nimic? Apoi, și dacă este un impas, de la cine sau de la ce să mai așteptăm ieșirea din impas? E mai simplu să negăm problema decât să o rezolvăm (sau în perspectivă postmodernă, să avem impresia că o rezolvăm). Crizele istorice vin și se duc, lucrurile acestea se vor schimba și ele. În ce direcție? Nu știm. Postmodernismul nici nu vrea să afle. Ca să descriem postmodernismul, îl putem cita pe Charles Dickens: „Trăim cele mai bune vremuri sau în cele mai rele.”[iv] Rămâne de văzut.

Până mai ieri părea că religia nu mai are loc în scena publică și că așa va rămâne pentru totdeauna. Religia este însă într-o formă de revenire rapidă. Postmodernismul oferă o șansă nouă pentru religie. A atacat temeiul scientismului și forța rațiunii, iar modernitatea a căzut în dizgrație. Totuși, șansa oferită de postmodernism nu este gratuită și nici necondiționată. Postmodernismul oferă o șansă unui anumit tip de religie, și anume acela care se adaptează cerințelor lui, în primul rând o religie care să renunțe la pretenția de adevăr în favoarea relației, o religie care să pună accent pe autenticitate în favoarea formalismului, pe individ în defavoarea instituției. O religie noninstituțională, flexibilă în manifestare și adecvată nevoilor omului postmodern, o biserică adaptată la cultura postmodernă.

Răspunsul creștinismului într-o lume modernă în care avea de-a face cu ateii a fost apologetica, care asigura argumentele. Răspunsul creștinismului într-o lume postmodernă nu mai poate fi apologetic. Oricum nu mai poate fi vorba de o apologetică în sensul clasic. Lumea postmodernă nu are nevoie de argumente. De fapt, lumea postmodernă nu valorizează argumentele seci, ci experiența personală, relația și experimentele care validează promisiunile care se fac.

Creștinismul, de-a lungul secolelor, s-a adaptat culturii și influențelor sociale, însă s-a străduit să o facă cu discernământ și echilibrat. Nu întotdeauna a și reușit. Creștinismul trebuie să învețe din istoria sa. Creștinismul a influențat cultura, dar și cultura a influențat creștinismul. Este un fapt pe care trebuie să îl recunoaștem ca să putem vorbi de viitorul creștinismului și să ne putem permite anumite afirmații cu caracter predictiv. Istoria ne învață viitorul.

[i] Friedrich Nietzsche, „Știința Veselă”, în Opere complete, vol. 4, traducere de Simion Dănilă, Editura Hestia, Timișoara, 2001, p. 340.

[ii] David S. Dockery, The Challenge of Postmodernism, Victor Books, Wheaton, IL, 1995, p. 14.

[iii] Gene Edward Veith Jr., Postmodern Times, Crossway Books, Wheaton, IL, 1994, pp. 19-20.

[iv] Charles Dickens, Poveste despre două orașe, Editura Garamond, București, 1993.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s