Tendinţă spre legalism, formalism, control, tradiţionalism

Extras din cartea Păcatul omiterii – Valentin Dedu 2012. Din capitolul Efecte ale păcatului omiterii

Păcatul omiterii are o cauză care devine şi efect în acelaşi timp: legalismul. Acolo unde dragostea, acţiunea, iniţiativa, grija, mila, dedicarea pentru Hristos şi pentru oameni sunt neglijate, justificate sau secondate de orice altceva se dezvoltă un climat care devine din ce în ce mai insuportabil, numit în mod generic legalism. Acest legalism este leagănul păcatului omiterii, iar păcatul omiterii este faşa legalismului.

Erezia legalismului i-a caracterizat pe fariseii din timpul lui Isus, dar este regăsit şi în bisericile Noului Testament, în epistolele lui Pavel, precum Galateni şi Romani. Legalismul în esenţă înseamnă reinterpretarea doctrinei mântuirii într-un sens în care faptele capătă un rol greşit decât cel pe care trebuie să îl aibă. Faptele bune nu sunt o condiţie a mântuirii, ci o consecinţă. În orice context în care faptele (indiferent de ce faptă este vorba) devin condiţie avem de-a face cu legalism. Legalismul este lupta veche pe care o denunţă Pavel dintre Lege şi har. Nu trebuie să accentuezi legea ca să ai parte de legalism, ci doar să diminuezi harul.

Sunt oameni foarte sinceri şi foarte dedicaţi cuprinşi în mrejele legalismului. Persoanele legaliste se ataşează de doctrine, de tradiţii, de lideri pe care ia admirat, de modul în care aceste persoane cu autoritate au făcut lucrurile, de practici care devin mai importante decât argumentul care le-a generat şi le-a susţinut odată. Oamenii devin rigizi în aplicarea doctrinelor şi a practicilor chiar cu preţul relaţiilor. Legalismul este o formă de idolatrie. Legalistul se transformă într-un judecător care Îi ia locul lui Dumnezeu şi îţi poate spune cu exactitate ceea ce se greșește şi ceea ce este făcut bine. Legalismul este o formă de înşelăciune. Omul este acceptat numai şi numai dacă se supune unui set de reguli prestabilit şi nenegociabil. Legalismul este regăsit atât în bisericile moderne cât şi în cele clasice.

Semne ale legalismului

1. Să iubeşti Biserica mai mult decât pe Isus.
   
2. Exteriorul este mai important decât interiorul.
   
3. Oamenii sunt convertiți la un stil de viaţă, şi nu la Hristos.
   
4. Neprihănirea personală este determinată pe baza criteriilor morale sau religioase.
   

   (…)
   

Puteți citi dezvoltarea acestor semne ale legalismului cât şi despre alte semne ale legalismului în cartea Păcatul omiterii.

Puteți comanda cartea aici.

P.S.: Eu nu am identificat nici un exemplu concret de legalism.

1. Puteți voi să numiți câteva fapte care ar putea fi identificate drept legaliste.
   
2. Sau practici care sunt limitate prin legalism?
   

Publicitate

Semnificația istorică a Crăciunului

Istoria nașterii lui Isus Hristos se include în planului universal al lui Dumnezeu de mântuire al omului. Evenimentul naşterii lui Hristos se potriveşte scopului spre care Dumnezeu îndreaptă omul şi universul.

    C. S. Lewis spunea că naşterea lui Hristos face parte din „cele şapte evenimente majore ale istoriei universului”, istorie care include atât trecutul cât şi viitorul. Aceste evenimente sunt:

1. Crearea îngerilor;
   
2. Crearea lucrurilor materiale, a vieţii şi a omului pe pământ;
   
3. Întruparea sau naşterea lui Hristos;
   
4. Moartea lui Hristos;
   
5. Învierea lui Hristos;
   
6. A doua venire a lui Hristos;
   
7. Un cer nou şi un pământ nou.
   

Potrivit celor spuse de C. S. Lewis nu este corect să disociem evenimentul naşterii Domnului Isus Hristos de celelalte evenimente majore ale universului şi să-i dăm o semnificaţie izolată.

Asteptarea mesianică

    S-a vorbit mult despre faptele care au avut loc la crăciun însă este bine să recontextualizăm evenimentele şi să încercăm să le prezentăm într-o ordine logică şi cronologică.

Contextul istoric era dominat de „aşteptarea mesianică.” Cel mai probabil puteai să simţi în discuţiile dintre oameni, la sinagogă, în piaţă, peste tot se vorbea despre aşteptatul Mesia.

Ce a produs această „speranţă mesianică?”

În primul rând, profeţiile, însă trebuie să fie şi alte cauze pentru ca sentimentul de „aşteptare mesianică” să se amplifice.

În al doilea rând, tăcerea lui Dumnezeu timp de patru secole, i-au făcut pe evrei să îşi dorească un cuvânt special şi nou de la Dumnezeu. Uneori când Dumnezeu vrea să facă ceva extraordinar, pregăteşte terenul printr-o perioadă de tăcere. Tăcerea lui Dumnezeu provoacă în noi dorinţa înfocată de a-I auzi glasul. Dacă Dumnezeu nu-ţi poate câştiga atenţia prin Cuvintele Sale, cu siguranţă o va face prin tăcerea lui.

În al treilea rând, dominaţia romană care se caracteriza prin violenţă şi decădere morală a produs în lumea de atunci o nemulţumire care cerea o schimbare. Decăderea morală şi slăbirea vechilor religiilor lăsau pe mulţi oameni sceptici şi decepţionaţi, însă în acelaşi timp, însetaţi după un mesaj al vieţii.

În al patrulea rând, faptul că pe
tronul lui Israel nu se mai afla un iudeu, ci un idumeu, un urmaş de-al lui Esau. Edomiţii au fost în toată istoria lor vrăjmaşi cu Israelul şi acum peste ei domneşte unul care prin definiţie ne este vrăjmaş. Să-mi fie iertată comparaţia, însă nu am alta mai bună; este ca şi cum preşedinte al româniei ar fi un ungur.

Irod

Irod a fost fiul lui Antipater care a fost aşezat pe tronul iudeii în mod abuziv în anul 63 în. H, de către dominaţia romană. A urmat atunci multe tulburări sângeroase şi lupte neîntrerupte pentru că iudeii vroiau să îşi recâştige libertatea. Irod a domnit între anii 37-4 în. H. Titulatura de „cel Mare” şi-a dobândit-o printr-o politică încununată de succes, care l-a ajutat să depăşească unele situaţii de criză şi care s-a bazat pe prietenia cu romanii şi mai ales prin construcţiile impresionante pe care le-a ridicat; o serie de temple, monumente romane, dar pentru a căpăta bunăvoinţa iudeilor a reclădit templul lui Zorobabel.

Irod a fost viclean şi rău, destrăbălat şi crud. Un istoric a scris despre el: „şi-a luat domnia ca o vulpe, a domnit ca un tigru şi a murit ca un câine.” Pentru a câştiga domnia s-a căsătorit cu Mariamne, fiica unui împărat şi preot hasmodeu (anul 37 în. H). Pe fratele acesteia, Aristobul III, Irod a pus să fie înecat (anul 35 în. H) , pe Mariamne a executat-o în anul 29 în. H, cuprins fiind de o gelozie turbată; pe mama ei a ucis-o în anul 28 în. H, iar în anul 25 i-a ucis pe ultimii bărbați hasmoneni. După Mariamne, Irod a mai avut încă nouă soţii. Odată cu uciderea pruncilor din Betleem Irod şi-a ucis şi trei fii de-ai săi, Alexandru, Aristobul şi Antipater. Acest fapt l-a făcut pe un istoric de-al vremii să afirme: „este mai bine să fii porcul lui Irod decât copilul lui.”

Se observă şi din descrierea Noului Testament că Irod suferea de un sever grad de schizofrenie. Avea delir de persecuţie, credea că tot timpul cineva are ceva cu el, că-i vrea răul, gândea că cineva pândeşte să-l omoare. Vă daţi seama de ce „speranţa mesianică” era ultima şansă a evreilor din acel moment. În timpul acestui împărat a venit în lume, ba mai mult a venit ca un copil, firav şi fragil, care a avut nevoie de protecţie pentru a supravieţui prin fuga părinţilor în Egipt.

După cum v-aţi putut da seama naşterea lui Isus Hristos nu a avut loc în anul 0. Irod cel Mare a murit în anul 3 în. H, iar naşterea avut loc în timpul lui Irod, deci cel mai probabil dacă punem şi marja de toleranţă pe care şi-a luat-o Irod când a dat porunca pentru uciderea pruncilor, cel mai devreme, naşterea lui Isus a avut loc în anul 4 în. H. chiar 5 în. H.

Acum să vedem ordinea evenimentelor din Sfânta Scriptură:

• Vestea naşterii lui Ioan Botezătorul (Luca 1.5) a fost primul moment în care Dumnezeu a început să vorbească după o tăcere de 400 de ani. Acest lucru a fost cunoscut evreilor care au fost în acea zi la Templu. Acest eveniment le-a întărit speranţa mesianică.
  
• Vestirea naşterii lui Isus Hristos (Luca 2:26-38). Dacă prima veste este adusă în Templu, cea de-a doua este adusă unei fecioare care locuia în cea mai dispreţuită cetate a Israelului, în Nazaret.
  
• (Visul lui Iosif. Matei 1:20) L-am pus în paranteză pentru că nu se poate deduce cu exactitate când a avut loc.
  
• Vizita Mariei la Elisaveta (Luca 39-56). Se pune problema când i-a vorbit Dumnezeu lui Iosif? Înainte de plecarea la Elisaveta sau după? Dacă Dumnezeu i-a vorbit lui Iosif după trei lumi, ne dăm seama ce greu i-ar fost să decidă şi să accepte voia lui Dumnezeu. Faptul plecării nu a fost decis de Iosif şi Maria, ci este un sfat dat de îngerul lui Dumnezeu Mariei. Maria a rămas la Elisabeta până în apropierea naşterii lui Ioan botezătorul şi s-a întors în Nazaret.
  
• Naşterea lui Ioan Botezătorul (Luca 2:56-67).
  
• Decretul de recensământ al lui Cesar Augustus. Era un lucru foarte obişnuit la romani să facă recensăminte, câte unul la 14 ani. Romanii făceau recensăminte cu scopul (1) de a stabilii autoritatea romană; (2) de a ţine o evidenţă cât se poate de exactă a populaţiei; (3) de a avea o evidenţă a celor angajaţi; (4) de ai înscrie pe cetăţeni pentru serviciul militar (evreii erau însă scutiţi de acest lucru); (5) de a ţine o evidenţă a proprietăţilor pentru stabilirea taxelor, (6) de a aduna taxele. Acest decret a fost prilejul care le-a dat posibilitatea lui Iosif şi Mariei să călătorească în cetatea natală.
  
• Călătoria spre Betleem (Luca 2:3) Faptul înscrierii fiecărei persoane în cetatea de baştină a fost o datorie, dar şi o plăcere pentru evrei.
  

Ziua naşterii lui Hristos

Ziua ajungerii la Betleem şi ziua naşterii nu se ştie dacă sunt identice. Nu este chiar atât de clar. Se prea poate ca Iosif şi Maria, în calitate de părinţi responsabili, să fi luat în calcul întoarcerea în Nazaret imediat după recensământ astfel încât Maria să nască acasă, dar lucrurile s-au prelungit şi timpul naşterii s-a împlinit exact pe când ei erau încă la Betleem.

• Vestea adusă păstorilor din Betleem (Luca 2.8-11).
  
• Corul îngerilor şi mesajul lor: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.” (Luca 2:14)
  
• Răsărirea Steaua şi plecarea Magilor din răsărit. Matei 2:1
  
• După 8 zile a avut loc tăierea împrejur (Luca 2.21). Ziua a opta este ziua în care se pune şi numele copilului şi se face circumcizia. Se prea poate ca pentru acest lucru Iosif împreună cu pruncul să fi făcut o călătorie la Ierusalim.
  
• La 40 de zile, călătoria la Ierusalim pentru prezentarea înaintea Domnului a întâiului născut şi aducerea jertfei care se cuvenea pentru acest lucru. De data aceasta a fost prezentă întreaga familie.
  
• Vizita Magilor (Matei 2:1-11). Dacă steaua s-a arătat exact în momentul naşterii lui Isus atunci magii au avut nevoie de câteva luni pentru a face această călătorie. În sprijinul acestei afirmaţii stă referinţa din versetul 11, care spune că au găsit pruncul „în casă.” Familia nu mai era într-un grajd, pruncul nu mai era într-o iesle, ci se aflau cu toţii într-o casă. Agitaţia recensământului a trecut, însă părinţi nu au plecat atât de repede în Nazaret, ci au considerat că este mai potrivit să rămână la Betleem pentru a împlini „tot ce poruncea Legea cu privire la copil”, iar în acest timp copilul ar fi crescut suficient cât să îndure o călătorie mai lungă.
  
• Fuga în Egipt (2:13).
  
• Uciderea pruncilor (Matei 2.16-18)
  
• Întoarcerea din Egipt direct la Nazaret (Matei 2:23)
  

Întruparea lui Hristos a avut un impactul nemăsurat în istoria umanităţii. El nu a scris nici o carte, dar cărţile care s-au scris despre El nu le-ar putea cuprinde nici o bibliotecă. Nu a scris nici un vers, dar despre El s-au scris mii de versuri. A împărţit istoria, a inspirat arta, a îmbogăţit cultura, a iluminat teologia şi a schimbat vieţi. A semănat speranţă acolo unde era deznădejde, a semănat iubire acolo unde era ură, a dus lumină acolo unde era întuneric, şi mai presus de toate, s-a jertfit pentru viaţa lumii.

Dacă v-a fost de folos, vă rog să daţi de veste şi prietenilor voştri de pe facebook. Lăsaţi uin comentariu şi desigur abonaţivă la blog pentru următoarele articole.

Perspectiva profetică asupra Crăciunului

 

 

Înainte de a începe trebuie să fac o precizare cu privire la termenul „Crăciun.” Nu cred că folosirea acestui termen ar trebui să deranjeze sentimentele religioase ale nimănui, pentru că, deşi nu îl regăsim în Sfânta Scriptură, el s-a impus în tradiţia creştinismului ca un termen generic care desemnează tot ceea ce ţine de naşterea Domnului nostru Isus Hristos în lume şi faptele descrise în Biblie, sărbătoarea care a derivat de aici cu toate formele ei, potrivite sau mai puţin potrivite. În acelaşi fel, nu găsim în Biblie termenul Trinitate, dar el s-a consacrat în teologia creştină pentru că exprimă atât de bine taina existenţei lui Dumnezeu în trei Persoane. Problema noastră nu este termenul sau originea lui, ci felul cum este înţeles. Termenul în sine nu este bun sau rău, nu are calitate morală, dar poate să creeze anumite sentimente şi atitudini funcţie de semnificaţia pe care o capătă. Problema noastră este sensul acestui termen, golirea lui de sensurile nepotrivite şi umplerea lui cu sensul biblic.

 

Principalele profeţii ale Vechiului Testament referitoare la naşterea Domnului nostru Isus Hristos sunt următoarele:

• Genesa 3:15, Isaia 7.14 – Mesia va fi din sămânța femeii – Matei 1:18
  
• Genesa 49:20 – Peste iudei va domni un neevreu – Matei 2:1
  
• Numeri 24:17 – Nașterea lui va fi anunţată de o stea – Matei 2:1
  
• 2 Samuel 7:12, Isaia 11:1,2 – El va fi din casa lui David – Luca 1:31-33
  
• Mica 5:1,2 – El se va naște în Betleem – Matei 2:6
  
• Isaia 7:14 – Născut dintr-o fecioară – Matei 1:18, 24, 25; Luca 1:26
  
• Palmul 72: 10 – El va fi întâmpinat cu daruri – Matei 2. 1, 11
  
• Ieremia 31:15 – Irod ucide pruncii – Matei 2.16
  

 

De ce vorbim de profeţie? Hristos a venit în lume pentru toţi oamenii, însă el a venit în poporul Israel, şi mai întâi aceştia trebuiau convinşi, iar profeţia este un argument foarte puternic atunci când este vorba de evrei. În acelaşi timp profeţiile au avut rolul să pregătească terenul venirii lui Mesia şi au creat ceea ce s-a numit „aşteptarea mesianică.” Apostolul Pavel spună că Hristos a venit la „împlinirea vremii” (Galateni 4:4), și nu se poate vorbi despre o împlinirea a vremii fără o aşteptare a acestei împliniri.

 

Genesa 3.15
„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”

Este interesant că Dumnezeu comunică prima profeţie despre venirea lui Hristos în lume lui Satan. Satan a ştiut însă nu a crezut, sau mai corect nu a crezut ceea ce trebuie. Diavolul nu a fost alungat din rai pentru necredinţă, ci pentru o credinţă foarte puternică, credinţa în sine. Satan nu poate fi acuzat niciodată de ateism. Omul deseori se comportă de parcă Dumnezeu n-ar exista şi cu siguranţă va fi judecat mai degrabă pentru ateismul său practic decât pentru cel teoretic.

    Diavolul a cunoscut planul pe care Dumnezeu îl avea în sine însuşi şi ispita este pe care el a întins-o Evei este un atac la adresa lui Dumnezeu, o subminare a planului Său. Diavolul a ştiut nu îl va învinge niciodată pe Dumnezeu, însă ştie că îl poate „răni” prin om, coroana creaţiei, fiinţa destinată unei relaţii personale cu Creatorul. Căderea omului a fost o acuză la adresa lui Dumnezeu şi o subminare a planului Său, însă Dumnezeu rămâne un Dumnezeu drept şi condamnă păcatul, însă în acelaşi timp rămâne un Dumnezeu al dragostei şi promite o soluţie pentru păcat, reafirmând astfel planul Său. Cu alte cuvinte, Dumnezeu lui Satan: „Ai crezut că vei nimici planul Meu, însă te-ai înşelat, planul Meu este veşnic.” Dumnezeu a fost „înfrânt” prin om, în El a adus vrea să aducă victoria tot „prin Om”.

Este bine să vedem venirea lui Isus Hristos în lume în contextul bătăliei cosmice. Planul lui Dumnezeu înseamnă simplu: mântuirea omului şi înfrângerea lui Satan. Pornind de aici, cursul istoriei trebuie înţeles în acest context, Satan este cel care încearcă să împiedice planul lui Dumnezeu, însă Dumnezeu îl realizează.

Hristos este Al Doilea Adam care îl învinge pe Diavol. Adam a căzut, Hristos învinge; Adam a trădat încrederea lui Dumnezeu, Hristos o confirmă; Adam a adus o acuză la adresa lui Dumnezeu, Hristos a adus cinste; Adam a adus blestem prin păcat, Hristos a adus binecuvântare prin ascultare; Adam a fost instrumentul în mâna lui Satan pentru al răni pe Dumnezeu, Hristos a fost instrumentul în mâna lui Dumnezeu pentru al învinge pe Satan.

    

Genesa 49:10 „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele.”

    Această profeţie vorbeşte despre o continuitate a domniei pe tronul lui Israel pe care seminţia lui Iuda o va păstra până la venirea lui Hristos. Această profeţie a fost întărită de legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu David şi confirmată dur prin păstrarea domniei pe tronul lui Iuda chiar dacă poporul s-a despărţit. Profeţia din Genesa 49 nu a avut doar un caracter predictiv, ci valabilitatea ei a putea fi testată prin permanenţa ei de-a lungul veacurilor. În timpul venirii lui Hristos în Israel domnea Irod cel Mare care nu era evreu ci un Idumeu, urmaş de-al lui Esau. Faptul că tronul lui Israel nu mai era ocupat de un iudeu accentua şi mai mult aşteptarea şi speranţa mesianică.

    Dacă legăm această profeţie cu profeţia lui Ieremia 31:15 putem observa că în acest fel a fost profeţit şi caracterul lui Irod.

 

Numeri 24.17 „Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel. ”

 

Sunt câteva lucruri demne de remarcat în acest pasaj.

     Este o profeţie rostită de către un neevreu. Venirea lui Isus Hristos în lume este un a fost un lucru atât de important încât Dumnezeu l-a făcut de cunoscut tuturor neamurilor. Speranţa mesianică era valabilă nu numai pentru evrei, ci şi pentru neamuri, şi în timpul Noului Testament se dovedeşte că acest fenomen era amplu răspândit. La acel moment traducerea greacă a Vechiului Testament a era foarte răspândită şi crease în spaţiul grecesc şi roman un adevărat fenomen legat de Mesia. În acelaşi timp, sinagogile evreieşti erau prezente în mai toate oraşele mari ale lumii de atunci, iar subiectul principal al predicilor rabinilor era Mesia. Nu este surprinzător că şi Irod ştie despre profeţiile mesianice şi mai ales crede în ele. De unde acea reacţie nebună la auzirea veştii de la magi, dacă nu de la asocierea acestei veşti cu aşteptarea mesianică.

    Cum a ajuns profeţia lui Balaam la Magi? După relatarea lui Matei, magii care au venit la Ierusalim cunoşteau profeţia lui Balaam, şi conform acesteia ştiau că împlinirea ei va fi acompaniată de un semn cosmic.

Trebuie să vedem mesajele unui profet nu numai ca un mesaj adunat într-o carte, ci un mesaj independent care are libertatea lui de a se răspândi autonom. Moise consemnează profeţia lui Balaam, dar profeţia se prea poate să fi fost consemnată mai devreme de altcineva sau chiar de Balaam însuşi şi să fi răspândit dincolo de graniţele lui Israel fără intenţia prealabilă a acestora. Cred că cea mai probabilă cale prin care profeţia lui Balaam şi celelalte cărţile sfinte disponibile până în acel moment, au fost duse în Babilon prin intermediul robilor evrei. Mai mult de atât, ştim că Daniel a fost prim ministru în acea perioadă în Babilon şi fiind foarte apreciat de Împărat şi de Haldei cu siguranţă aceştia din urmă au început să citească „sursa lui de inspiraţie.”

Este interesant să observăm că Magii au cunoscut profeţia lui Balaam, însă nu au ştiut de profeţia lui Mica. Acest lucru se explică fie prin faptul că nu le-a fost disponibilă, fie prin faptul că nu au trezit interesul lor precum profeţia lui Balaam care vorbea despre evenimentul cosmic. Magii au ştiut exact că evenimentul cosmic înseamnă naşterea unui împărat şi că acest împărat se va naşte în Iudea.

 

Din această abordare profetică putem învăța câteva lucruri:

• Dumnezeu este suveran peste istorie și nimic nu se întâmplă la voia întâmplării, ci toate lucrurile „lucrează împreună” după planul Său.
  
• Dumnezeu comunică dinainte ceea ce vrea să facă. Amos 4:7
  
• Profețiile împlinite trebuie să ne motiveze să ne păstrăm o atitudine de așteptare față de profețiile care nu s-au împlinit încă.
  

DILEMA ETICĂ A CLONĂRII

 

Trăim într-o lume care manifestă o evidentă ignoranţă faţă de valorile morale creştine. Lumea merge pe drumul său, însă în calitate de creştini nu ne putem deresponsabiliza de vocaţia noastră misionară prin care suntem o lumină în lume. Creştinismul are o voce care trebuie să se audă, altfel tăcerea ar putea fi interpretată drept aprobare.

Există trei tipuri de etică: (1) Etica situaţională, în care individul acţionează în virtutea contextului; (2) Etica deontologică în care omul acţionează în virtutea unor reguli, convenţii sau norme la care aderă sau sunt autoimpuse. Această etică are o natură contractualistă. (3) Etica teleologică, în care se are în vedere consecinţele acţiunilor întreprinse. Cei mai mulţi folosesc ca normă a comportamentului lor etica teleologică, decizia este luată în virtutea potenţialelor efecte sau consecinţe. Dacă o decizie are ca urmare efectele scontate, atunci vorbim de eficienţă; dacă nu atunci vorbim de eşec sau faliment. Acest tip de etică este foarte periculos, pentru că niciodată nu poţi prevedea exact efectele deciziei tale. În grădina Edenului Eva a decis să mănânce din rodul pomului oprit, dar nu a decis şi consecinţa: izgonirea din rai. Etica teleologică se bazează pe o evaluare anticipată a avantajelor şi dezavantajelor, un calcul care nu se potriveşte şi după ce decizia a fost luată.

 

Nu tot ce este posibil este permis.

Marea întrebare în faţa spectacolului moravurilor şi mofturilor este: Tot ce este posibil este şi permis? Ceea ce progresul şi societatea a făcut posibil devine la un moment dat o practică curentă, astfel încât moralistul se află în faţa unui spectacol la care asistă complet dezarmat. Cel mult poate să condamne nebunia omenească spunând ce trebuia făcut, dar fără a-şi face iluzia că va fi luat în serios.

 

Nu tot ce este legal este şi moral.

Orice obiecţie pe care morala creştină o ridică faţă de o problemă contemporană se loveşte de un argument care a devenit magic în sine. Toate pornirile omului spre noi sfere interzise moral sunt puse pe seama unui cuvânt: progres. Orice apel la moralitate şi etică este etichetat drept fanatism sau acţiune retrogradă. Să te opui progresului, ne întoarcem la Evul Mediu, la Inchiziţie! Cuvântul progres a devenit un cuvânt magic, şi ce este magic prin natura sa este iraţional, atât de iraţional încât progresul a devenit identic cu regresul.

De pildă, în numele progresului s-a legalizat în timpurile noastre avortul care era practicat şi în antichitate. În numele progresului se legalizează azi eutanasia – practicată şi în antichitate. În numele progresului în China sunt sufocaţi copiii ca să evite suprapopularea. Şi în vechime la Sparta şi la Roma copiii erau „sacrificați”, mai ales cei bolnavi, sau cei firavi sau care nu aveau părinți sau părinți cu situație socială periclitată. Unde e progresul? Reîntoarcerea la practicile barbare pe care omenirea le abandonase atunci când etica creştină era normativă. În acelaşi fel, odinioară, în Egipt era o lege prin care toţi copiii de gen masculin ai evreilor trebuiau ucişi la naştere. Era legal, însă nu şi moral. Evreii erau un popor monoteist care credea într-un singur Dumnezeu şi se ghida după Legea Lui. Nu tot ce este legal este şi moral. Moaşele evreilor care nu s-au supus legii Egiptului și au salvat copiii evrei au fost lăudate şi răsplătite de Dumnezeu. Ele au ales să încalce Lege Egiptului pentru a asculta de Legea lui Dumnezeu.

 

Problema unui fenomen social care este disputat din punct de vedere moral este amplificată dacă acel fenomen este reglementat prin legea constituţională. În acest caz nu mai acţionezi contra unui fenomen, ci contra unei instituţii juridice care sfidează orice normă socială, alta decât cea acceptată de ea. În acest caz problemele devin atât de încurcate încât trebuie să treacă foarte mulţi ani, iar problema să capete proeminenţă socială astfel încât să ai opinia publică de partea ta ca să poţi ataca acea lege care încalcă principiul moral. De exemplu, ca Legea drepturilor civile să fie promulgată în America a fost nevoie de acţiunea socială manifestă a lui Martin Luther King (1969) prin care a abolit o altă lege şi în acelaşi timp un întreg sistem de gândire care se înrădăcinase.

Manifestaţia lui Martin Luther King a fost un succes în tratarea problemei etice a rasismului, însă nu cred că se poate vorbi despre posibilitatea unui modalităţi asemănătoare atunci când este vorba de alte aspecte şi probleme sociale, de exemplu avortul, prostituţia, homosexualitatea, eutanasia. Nu putem să ne permitem ca aceste fenomene sociale să fie controlate printr-o lege care să le accepte sau chiar să le promoveze ca norme de civilizaţie. Dacă acest lucru se întâmplă (ca în cazul altor ţări „civilizate”) atunci lupta pentru principiile morale este mult mai grea şi cu şanse de reuşită mult mai mici. Credem că norma de civilizaţie nu are de-a face cu promulgarea unor astfel de legi care să încalce principiile moralei creştine.

Termenul de „morală” se foloseşte în ultima vreme foarte rar, atunci când este vorba de reglementarea normativă a comportamentului şi conştiinţei individuale. Sunt preferate alte expresii terminologice: „control social”, „obicei”, „normă”, „reguli” ale grupului, „aşteptări normative”, şi „orientări valorice” (când se apreciază motivaţia acţiunilor), „socializarea” indivizilor şi „interiorizarea” valorilor şi prescripţiilor grupului în conştiinţa individului (când se descrie procesul formării convingerilor şi devierea de la „conformismul” existent în „ordinea normativă”, inclusiv acţiunile care au caracter moral şi amoral). Într-un cuvânt în toate cazurile în care sunt menţionate fenomenele proprii domeniului moralităţii, noţiunile utilizate în literatura etică, filosofică şi teologică – morală, moralitate, şi sensurile înrudite – cel mai adesea lipsesc. Sociologii substitue termenul uzual de „moralitate”, utilizat de filosofi, teologi, moralişti, în decursul veacurilor cu cel de „valoare”.

 

1. Interpretarea morală a clonării
   

Clonarea este tehnica de reproducere asexuată de celule şi organisme obţinându-se celule şi organisme genetic identice.

Există două metode de producere a clonilor. Prima, prin sciziune genetică. Celulele în primele faze embrionare, deci până la nidarea în uter, când sunt încă omnipotente şi nediferenţiate, sunt divizate şi în felul acesta se obţin, artificial, gemeni identici, având acelaşi material genetic. A doua metodă, cea asexuată, constă în transferarea de nucleu Din ovulul fecundat sau nefecundat se extrage sau se inactivează nucleul (eventual nucleele) şi se introduce în nucleul celulei altui individ, al oricărei celule, afară de celula sexuală, adică de spermatozoid. Astfel, clonul obţinut, primind în întregime patrimoniul genetic este identic cu individul de la care s-a preluat nucleul celulei. Dacă în cazul primei metode se pot obţine puţini cloni, în cazul celei de-a doua metode, multiplicarea în serie, ca la xerox, nu cunoaşte limite, cel puţin teoretic.

În 1950 s-a realizat clonarea la broască, şi în 1980 s-a realizat clonarea mamiferelor în stadiul blastocite – 8-16 celule. Se credea că nu se putea trece peste această fază embrionară (aprox. 14 zile de la fecundare), însă această ipoteză s-a prăbuşit în februarie 1997 când revista Nature a anunţat naşterea prin clonare a oiţei Dolly. Aşadar nu era adevărat că celulele îşi pierd patrimoniul genetic la 14 zile de la fecundare. Mai multe state au permis avortul şi experienţele pe embrion pe baza afirmaţiei savanţilor despre potenţialitatea celulelor embrionului. Astfel au comis o eroare enormă care a fost dovedită prin naşterea oiţei Dolly. Embrionul este o fiinţă umană care păstrează bagajul genetic. Însă acest rezultat pozitiv, prin care se dovedeşte că avortul este o crimă, nu validează moral clonarea.

Naşterea lui Dolly a provocat mare panică, alarmă, polemici aprinse în opinia publică. Preşedintele Clinton a cerut încetarea experienţelor în vederea clonării umane şi a suspendat subvenţiile de la stat spunând: „Nu vă jucaţi de-a Dumnezeu”. Preşedintele J. Chirac în declaraţia Parlamentului European spunea: „Clonarea fiinţelor umane nu poate fi justificată şi tolerată de societate, întrucât ea reprezintă o gravă violare a drepturilor fundamentale ale omului, e contrară principiilor egalităţii dintre fiinţele umane pentru că permite o selecţie eugenistă şi rasistă a speciei umane, lezează demnitatea fiinţei umane…” Papa Ioan Paul al II-lea a reacţionat energic într-un discurs care vorbeşte despre „experienţe nepermise şi tulburătoare”, despre „manipulări halucinante”, „despre tentaţiile unei nebunii autodistrugătoare”.

    Reacţiile împotriva clonării umane s-au născut în parte dintr-o frică iraţională, amplificată de o mass-media preocupată de a crea senzaţie decât de a prezenta adevărul obiectiv. Era teama că ce se citea în romanele SF şi filmele de ficţiune va deveni realitate. Era frica, de pildă, că vreun dictator dement se va apuca să fabrice în serie o armată de clonaţi cu care să cucerească lumea. Multă lume fusese impresionată de filmul The Boys from Brazil (1978), în care este prezentat un diabolic doctor preocupat să producă o armată de cloni ai lui Hitler din celulele dictatorului conservate în acest scop. Mai era şi frica de pierdere a identităţii, a personalităţii. Prin clonare societatea ajunge o turmă de oi sau un muşuroi de furnici fără chip distinct. Omul identic la chip cu clonatul devine dublura lui, nu mai e nici el însuşi, nici altul sau este şi el însuţi şi altul. Această teamă se naşte din faptul că persoana umană este redusă la dimensiunea ei materială, adică biologică-genetică.

Trebuie reamintit că o clonă este copia identică a unei persoane doar din punct de vedere genetic. Ca să putem spune că o clonă este identică cu originalul ar trebui să se poată transfera inclusiv memoria şi personalitatea acelei persoane în corpul cel nou, iar pentru moment (cel puţin în următorii zeci de ani) nici nu se pune problema unui asemenea lucru. Mai ales că nu se cunoaşte nimic despre cum ar interacţiona, cum s-ar comporta o clonă umană ajunsă la maturitate, în relaţia cu celelalte fiinţe umane.

 

Motive pro şi contra

Savanţii sunt mândri de realizările lor şi nu acceptă nici o limită în calea cercetării ştiinţifice, şi fără îndoială, vor realiza clonarea omului. Nu mă îndoiesc că pe undeva, prin lume, există persoane care încearcă să creeze clone umane şi probabil că vor reuşi dar, datorita reacţiilor pe care le-ar trezi în societate (în ultimul timp si din punct de vedere juridic), se văd obligaţi să acţioneze discret. Instinctul de curiozitate al omului este mult mai puternic decât instinctul de conservare. Curiozitatea, fascinaţia descoperirii unui nou teritoriu ştiinţific îi va îndemna pe cercetători să continue. Nici o lege nu-i poate împiedica, aşa cum nu i-a împiedicat să fabrice arma atomică.

Hans Ionas (1997), unul dintre părinţii geneticii, prezenta avantajele clonării umane. Amintesc câteva dintre ele:

• Posibilitatea de a produce indivizi geniali, frumoşi cu calităţi excepţionale, ceea ce va îmbunătăţi rasa umană.
  
• Se vor produce indivizi sănătoşi, evitându-se riscurile bolilor ereditare care există în înmulţirea pe cale sexuală.
  
• Toate familiile sterile vor putea să aibă copii (şi aş adăuga – o soluţie la îndemână pentru homosexuali)
  
• Oricine va putea să aibă copii aşa cum îi doreşte, băiat sau fată, cu celule luate de la o celebritate pe care o admiră, un tată se poate multiplica pe el însuşi, o mamă pe ea însăşi. Familiile de lesbiene pot să aibă şi ele copii prin celule somatice luate una de la alta.
  
• Părinţii cărora le moare copilul vor putea să-l reproducă cu celule păstrate de la copil înainte de moarte.
  
• Apoi, utilizarea clonului în scopuri medicale, pentru a furniza material de transplant.
  
• Nu în ultimul rând, savantul nu uită să reamintească posibilitatea realizării unei armate de cloni care să-i confere liniştea în faţa pericolului constituit de chinezi şi ruşi prin numărul lor mare.
  

  Aceste „avantaje” nu sunt decât simple promisiuni manipulatorii care au rolul să creeze un grad mare de acceptanţă a cercetărilor în domeniul clonării umane în rândul opiniei publice. Multe persoane au cerut să fie clonate antrenaţi în acest joc ştiinţific al cărui rezultat nu poate fi prevăzut. Există persoane bogate care sunt gata să finanţeze personal continuarea cercetărilor.
  

  Pericolele clonării
  

  Cred că trebuie subliniat foarte clar că nu vorbim de avantaje şi dezavantaje, raport care caută să încline balanţa într-o anumită direcţie, implicit cea a avantajelor; ci vorbim de promisiuni fără acoperire şi pericolul real al visului nebun al omului, visul izvorât din dorinţa lui de a se juca de-a micul dumnezeu, visul de a învinge moartea şi pe Dumnezeu. Însă tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte, plăcere fără consecinţe negative sunt numai nişte iluzii, o utopie dulce care oferă omului o speranţă deşartă. Durerea, moartea, consecinţele implicite ale acţiunilor omului vor continua să există în pofida visului frumos al clonării, mai ales că omul este expert în provocarea dezastrului pentru semenul său şi implicit pentru sine însuşi.

  Mai întâi există pericolul distrugerii relaţiilor familiei, dispariţia legăturilor de rudenie. Prin acest tip de reproducere pot apărea combinaţii dintre cele mai stranii: un copil, poate fi tatăl sau mama surorii sale. La un moment dat, femeile, multiplicându-se prin clonare ar putea să se dispenseze de bărbaţi şi să-i elimine din habitatul lor. Astfel, mitul amazoanelor, populaţia de pe ţărmul Pontului Euxin (Marea Neagră) formată exclusiv din femei războinice, prin clonare ar putea deveni realitate.

  Clonarea ar putea reduce patrimoniul genetic atât al oamenilor cât si al animalelor (de casă). Prin producerea de clone multiple apare riscul de a crea o populaţie formaă din indivizi identici (nu este cazul in momentul de faţă). Aceşti indivizi obţinuţi prin clonare ar putea să sufere de aceleaşi boli sau să fie sensibili la acelaşi tip de agenţi patogeni iar un singur virus ar putea extermina populaţia de pe o zonă întinsă , chiar o specie întreagă .
  

  Clonarea ar putea acţiona în defavoarea evoluţiei și prin faptul ca oamenii s-ar putea decide să cloneze doar animalele cele mai potrivite pentru ei. Clonarea (ingineria genetică) ar putea fi folosită pentru a crea „omul perfect” (sau soldatul perfect – un scenariu des întâlnit la Hollywood) sau un om cu o putere fizică deosebită, dar o inteligenţă sub-normală, o subclasă genetică. Clonarea ar putea avea efecte dezastruoase în cadrul familiei căci un copil născut prin clonarea tatălui, de exemplu, ar putea fi considerat un frate geamăn identic al originalului. Efectul psihologic asupra fiinţelor umane (clone) la un asemenea lucru nu este încă studiat și cunoscut.
  

  În final, dar nu în cele din urmă, care ar fi drepturile unei clone? Cele ale unui frate geamăn sau ale unui copil al originalului? Ar avea măcar drepturile unei fiinţe umane? Iar dacă originalul ar ucide o clonă de-a lui (sau invers) ce ar fi acest lucru din punct de vedere legal: o crimă sau o sinucidere?
  

  Într-un articol „Doriţi o copie identică a dumneavoastră”, apare repetat ideea înlocuirii unei fiinţe (persoane sau animal) cu o clonă. Ei bine, acest lucru este imposibil cu tehnologia actuală. Se poate obţine cel mult un frate geamăn al fiinţei respective, iar factorul uman al pierderii unui (unic) copil s-ar estompa până atunci când părinţii ar începe să-l asemene cu originalul. În privinţa lui Isus ideea mi se pare cel puţin ciudată! Chiar presupunând că s-ar reuşi crearea unei clone a Lui (iar acest lucru este de la bun început îndoielnic din cauza trecerii timpului și a autenticităţii relicvelor), ipoteza că ar avea „puteri divine” ar putea duce doar la presupunerea ca Isus a reprezentat o mutaţie genetică (spontană sau realizată de cineva) pe un fond de speculaţii religioase.
  

  Credeţi că o clonă a lui Einstein s-ar ridica la nivelul marelui său înaintaş? Este puţin probabil că s-ar apuca din nou de fizică sau că ar avea suficientă motivaţie psihică pentru a descoperi ceva nou (în orice domeniu). Ar putea ajunge la fel de bine un mecanic sau profesor de școală. În cazul în care chiar s-ar reuşi să se facă o clonă a marelui savant s-ar dovedi poate cel mai bine influenţa educaţiei și a mediului de viață asupra unei fiinţei umane. S-a vehiculat ceva asemănător referitor la Hitler și la influenţa pe care o clonă de-a lui ar avea-o asupra lumii din timpul prezent.
  

  Parlamentul României a votat în anul 1998 o lege prin care este interzisă clonarea la noi în ţară. Pană la rezolvarea și calmarea scandalului iscat de clonare, în mai toate țările, va trece destul timp. Acest lucru este sigur. Există două posibilităţi: fie clonarea va dispărea (sau în cel mai rău caz va ajunge la dispoziţia serviciilor secrete, deci în afara ochilor publicului), fie va deveni ceva comun, ceva cu influenţe în viața de toate zilele (ca și energia nucleară, de exemplu). Atât doar că cercetarea în domeniul clonării ca şi în cazul energiei nucleare, va trebui să ajungă la o suficientă maturitate (și implicit control) pentru a fi acceptată de oamenii de rând.
  

   

  De ce?
  

  Imaturitatea acestei ramuri a ştiinţei, faptul că nu este pe deplin cunoscută și impactul major pe care deja îl are în societate (cu influențe directe asupra condiţiei fiinţei umane) este și motivul pentru care reacţia generală este una de respingere. Oamenii încă nu sunt capabili să accepte uşor un lucru nou, mai ales ceva ce este pe cale sa schimbe lumea aşa cum o ştiu. „Joaca de-a Dumnezeu” ne este specifică, dar nu atunci când experimentăm pe noi înşine. Doar timpul va aduce estomparea acestor reacţii negative, cel mai probabil este că se va ajunge să se accepte clonarea ca făcând parte din curba de dezvoltare tehnologică pe care deja ne-am înscris.
  

 

Concluzii

Omul crede că poate deveni stăpânul vieţii creând fiinţe umane sau autocreându-se, în alt mod decât o face Dumnezeu; se consideră nemuritor şi veşnic perpetuându-şi propria fiinţă în clonii somatic identici pe care îi creează. Ca şi Dumnezeu, care a făcut om după chipul şi asemănarea Sa, şi omul a făcut om după chipul şi asemănarea sa.

În spatele clonării se ascunde aceeaşi tendinţă luciferică a omului de a fi ca Dumnezeu, de a se substitui lui Dumnezeu, de ai substitui lui Dumnezeu prerogativele, de a-şi afirma autonomia totală faţă de Dumnezeu. „Am furat din nou zeilor focul” – scria Aldo Schiavone în ziarul italian „Republica”, imediat după ce s-a născut Dolly.

Clonarea nu este o procreare, ci o reproducere la nivel zootehnic, un atentat la demnitatea persoanei obţinute prin clonare. Un clon nu are tată sau mamă, nu e rodul unui act de iubire dintre părinţi, ci un produs de laborator, obţinut cu ajutorul unei maşini de fabricat fiinţe umane în serie, un obiect făcut la comandă.

Etica creştină şi-a spus cuvântul, şi trebuie să trateze problema clonării aşa cum este ea la ora actuală – o simplă speculaţie. Ar fi comic să ne punem probleme de genul natura păcătoasă a clonului uman, sau evanghelizarea clonului, sau mântuirea unei clone. Din acest punct de vedere visul frumos al omului pentru viaţă fără de moarte devine un coşmar dizgraţios şi hâd.

Nu trebuie să fii creştin ca să argumentezi împotriva clonării şi să vezi că premisele lui ignoră şi principiile eticii bunului simţ. În mod evident o orientare utilitară spre alte existenţe umane este deja luxuriantă în cultura noastră, cu efecte vătămătoare şi consecinţe dezumanizante oriunde se manifestă această tendinţă. Sunt anumite domenii în care curiozitatea trebuie ţinută în frâu. Această situaţie va fi agravată în viitor, dacă va fi legitimată clonarea. Creştinismul insistă că rasa umană este unică în natură, unică datorită libertăţii noastre autentice, transcendentă şi divină. Acest lucru oferă un model de respect şi tratament moral uman consecvent.

 

Bibliografie:

Drobniţki, O. G., Noţiunea de morală, partea I, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981

Dumea, Claudiu, Omul între „a fi” sau „a nu fi”, Problemne fundamentale de bioetică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1998.

J. S. Feinberg and P. D. Feinberg, Ethics for a Brave New World, Wheaton: Crossway, 1993

Journal of the Evangelical Society, December 1997, „Human Life Is Not Sheep: An Ethical Perspective On Cloning” – Glen G. Scorgie And Claire F. Evans Jones

Lewis C. S., The Abolition of Man (New York: Macmillan, 1947).

R. Cole-Turner, The New Genesis: Theology and the Genetic Revolution, Louisville: Westminster/John Knox, 1993

Stan N., Marinescu P., Filosofie, Manual pentru clasa a XII-a, tip B, Editura Economica Preuniversitaria, 2002

INFLUENŢA MINORITARĂ

Ideile noi, schimbarea, reforma, progresul, sunt purtate întotdeauna de o minoritate, şi nu de puţine ori doar de un singur om. Ei trebuie să lupte pentru aducerea în atenţia discursului public ideile în care cred, prin contestarea ideilor şi metodelor vechi şi propunerea alternativelor. Este o luptă în care creuzetul opiniei dominante este rupt şi ceea ce este notoriu lasă locul la ceea ce până atunci a fost neglijat sau ignorat. Nu este o luptă lină, a progresului liniar. Nicidecum. Este o luptă acerbă, pe viaţă şi pe moarte. Nu este doar o luptă de idei, ci este o luptă susţinută de oamenii care poartă acele idei. Ideile vechi s-au formalizat, s-au instituţionalizat şi sunt apărate de experţi şi instituţii care au de partea lor toate pârghiile sociale.

Totuşi, deşi pare o luptă surdă şi fără de prea mare rezonanţă, există un anumit tip de oameni care nu renunţă şi, purtaţi de un vis, ei merg înainte indiferent de opoziţie şi de obstacole. Cum se explică influenţa acelor oameni care nu au avut armată, care nu au avut susţinere politică, nu au avut mulţimi mari de partea lor şi totuşi au provocat schimbări incontestabile? Aceasta este influenţa minoritară. Deşi vin de la marginea societăţii, ei atrag prin forţa spiritului lor şi, urmaţi de câţiva ciudaţi, o minoritate deseori de nebăgat în seamă, ei schimbă lumea. O scânteie care se aprinde undeva izolat, apoi devine un foc care se întinde tot mai mult şi care nu mai poate fi oprit. Este vorba de acea sămânţă mică pusă într-un pământ şi care îşi aşteaptă vremea. O sămânță care poartă în ea speranţă, libertate, mântuire. Nimeni nu poate opri o idee căreia i-a sosit vremea, spunea Victor Hugo. Nimeni nu poate opri un om care a creat o vreme prielnică pentru ideea lui.

Cel mai potrivit exemplu pentru a ilustra influenţa minoritară este Isus Hristos. Modul şi momentul în care a venit în lume nu au putut prefigura influenţa Lui de-a lungul mileniilor. Un copilaş născut în una dintre provinciile Imperiului Roman a născut controverse care au răsculat conducerea provinciei (Iudea) şi a Imperiului. Omeneşte, influenţa lui Isus Hristos nu are logică. S-a născut ca un străin, a trăit ca un pribeag şi a murit ca un criminal, însă ideile şi exemplul Lui au transformat istoria.

Ce a făcut ca influenţa Lui să crească cu fiecare generaţie mai puternic? Desigur, nu putem să răspundem în câteva cuvinte la o asemenea întrebare. Despre locul lui Isus în istoria omenirii s-au scris mii de cărţi. Cred că dincolo de grile şi concepte, prin care am putea să analizăm influenţa lui Isus Hristos, cel mai înţelept lucru ar fi să recunoaştem această influenţă şi dimensiunile ei şi să fim inspiraţi de ea.

Isus a fost un revoluţionar, El a combătut cu îndrăzneală ideile tradiţionale din vremea Lui şi a atacat public justiţia coruptă. Opiniile şi valorile pe care le-a promovat sunt o provocare permanentă pentru toţi cei care ajung să le cunoască. Cei care le contrazic sfârşesc prin a face din ele pasiunea vieţii lor, iar cei care le acceptă devin promotori ai influenţei Lui.

 

Mi-ar plăcea să redau un citat care sumarizează ideile pe care eu aş dori să le transmit. Nu mai ştiu unde l-am găsit prima dată, nici cine este autorul, nici care este forma originală. Ştiu doar că eu am pus cele două paragrafe la un loc, pentru că am considerat că se leagă. Mi-am permis să le modelez puțin, pentru a face ca exprimarea să mă caracterizeze.

 

„El nu a scris nicio carte, dar cărţile care s-au scris despre El nu le-ar putea cuprinde nicio bibliotecă. Nu a scris niciun vers, dar despre El s-au scris mii de versuri. A împărţit istoria, a inspirat arta, a îmbogăţit cultura, a iluminat teologia şi a schimbat vieţi. A semănat speranţă acolo unde era deznădejde, a semănat iubire acolo unde era ură, a dus lumină acolo unde era întuneric şi, mai presus de toate, S-a jertfit pentru viaţa lumii.”

„Numele marilor oameni de stat, numele filosofilor, anarhiştilor, revoluţionarilor, au strălucit pentru o vreme şi au dispărut. Dar există un Nume care străluceşte cu fiecare generaţie mai puternic. Fiindcă Irod nu L-a putut ucide, moartea nu L-a putut învinge, mormântul nu L-a putut fereca, este temut de Diavol, venerat de sfinţi, adorat de îngeri şi proclamat de Dumnezeu Tatăl ca Domn al Domnilor şi Împărat al Împăraţilor. Numele Lui este Hristos Domnul.”

Semnificaţia Crăciunului

Oamenii trăiesc faptele in funcţie de conotaţia simbolică a acestora. Intensitatea şi natura trăirii unui eveniment este dată de semnificaţia acesteia. Faptele capătă semnificaţie prin acordarea de sens. Ninsoarea in sine este un fapt natural care in funcţie de conotaţia simbolică este trăită in mod diferit. Pentru un copil siberian ninsoarea face parte din obişnuit şi banal. Pentru un alt copil din altă zonă a globului ninsoarea aduce cu ea un mesaj al bucuriei, al distracţiei, al sărbătorii… Acelaşi fapt poate fi trăit în mod diferit, datorită semnificaţiilor diferite pe care le capătă. Noi trăim la nivel de semnificaţie, nu la nivel de fapte, trăim la nivel de conotaţii, nu la nivel de eveniment.

Termenul de semnificaţie denotă ideea de interpretare a unui anumit eveniment funcţie de condiţiile date de situaţie şi de informaţiile pe care interpretul le are la dispoziţie şi starea lui de spirit. Când vorbim de semnificaţia Crăciunului dorim să scoatem în evidenţă ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat şi mai ales de ce s-a întâmplat.

Întrebarea pe care mi-o pun de fiecare dată atunci când vine Crăciunul este in legătură cu semnificaţia lui pentru mine: „Care este însemnătatea sărbătorii pentru mine?” Nu cred că există semnificaţie adevărată şi semnificaţie falsă, ci doar semnificaţie iniţială şi ulterioară. Pentru că oamenii sunt subiectivi şi, în natura lor, pentru a înţelege lucrurile trebuie să şi le explice, să le interpreteze, ei creează un sens chiar şi lucrurilor care nu au sens. În lipsa unui creator de sens care să-I acorde datele necesare, omul obişnuit îşi va reprezenta această sărbătoare la nivelul simţului comun, bazat pe tradiţie. De aceea, în timp anumite fapte se golesc de semnificaţiile iniţiale şi ulterior se reinterpretează dându-le alte semnificaţii. O semnificaţie poate fi abandonată in prezenţa alteia mai plăcute, mai raţionale, mai conotativă, mai intensă. Pentru ca naşterea lui Isus şi sărbătoarea Crăciunului să capete sens trebuie să-l construim sau mai bine zis să-l redescoperim pe cel intenţionat de Dumnezeu.

Înainte de a începe trebuie să fac o precizare cu privire la termenul „Crăciun.” Nu cred că folosirea acestui termen ar trebui să deranjeze sentimentele religioase ale nimănui, pentru că, deşi nu îl regăsim în Sfânta Scriptură, el s-a impus în tradiţia creştinismului ca un termen generic care desemnează tot ceea ce ţine de naşterea Domnului nostru Isus Hristos în lume şi faptele descrise în Biblie, sărbătoarea care a derivat de aici cu toate formele ei, potrivite sau mai puţin potrivite. În acelaşi fel, nu găsim în Biblie termenul Trinitate, dar el s-a consacrat în teologia creştină pentru că exprimă atât de bine taina existenţei lui Dumnezeu în trei Persoane. Problema noastră nu este termenul sau originea lui, ci felul cum este înţeles. Termenul în sine nu este bun sau rău, nu are calitate morală, dar poate să creeze anumite sentimente şi atitudini funcţie de semnificaţia pe care o capătă. Problema noastră este sensul acestui termen, golirea lui de sensurile nepotrivite şi umplerea lui cu sensul biblic.

Pentru a realiza acest lucru trebuie să ne întrebăm „cum a văzut şi cum vede Dumnezeu evenimentul naşterii lui Isus?” Ce a fost în mintea şi în inima lui Dumnezeu la primul Crăciun?

Istoria naşterii lui Isus Hristos se include în planului universal al lui Dumnezeu de mântuire al omului. Evenimentul naşterii lui Hristos se potriveşte scopului spre care Dumnezeu îndreaptă omul şi universul.

    C. S. Lewis spunea că naşterea lui Hristos face parte din „cele şapte evenimente majore ale istoriei universului,” istorie care include atât trecutul cât şi viitorul. Aceste evenimente sunt:

1. Crearea îngerilor;
2. Crearea lucrurilor materiale, a vieţii şi a omului pe pământ;
3. Întruparea sau naşterea lui Hristos;
4. Moartea lui Hristos;
5. Învierea lui Hristos;
6. A doua venire a lui Hristos;
7. Crearea unui cer nou şi a unui pământ nou.

Potrivit celor spuse de C. S. Lewis nu este corect să disociem evenimentul naşterii Domnului Isus Hristos de celelalte evenimente majore ale universului şi să-i dăm o semnificaţie izolată.

De aceea doresc să privim al sărbătoarea crăciunului într-un sens mai amplu, având o perspectivă de ansamblu creată pe baza mai multor perspective; perspectiva profetică pentru a înţelege că Dumnezeu comunica ceea ce doreşte să facă; apoi o perspectiva istorică pentru a înţelege că Dumnezeu pregăteşte terenul pentru ca profeţiile pe care el le-a rostit să se împlinească exact. Perspectiva culturală şi contemporană pentru a înţelege de ce această sărbătoare a devenit atât de iubită şi cum a ajuns ea atât de departe de descrierea Noului Testament. Pentru a da coerenţă şi stabilitate semnificaţiei pe care dorim să o creăm vom aborda şi latura teologică a acestui eveniment pentru a înţelege gândul şi planul lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Însă pentru a defini semnificaţia într-un mod cât mai personal trebuie să avem şi o perspectivă practică. Toate acestea în articole separate.

Calităţile lui Satan

 

• Nu se supără când este ironizat, caricaturizat sau ignorat.
• Nu renunţă niciodată. De la cădere şi până în veşnicie, Satan a fost foarte perseverent, nu a renunţat niciodată la om.
• Nu se plictiseşte niciodată de munca lui, nu face grevă, nu vrea să îşi schimbe serviciul, nu o lasă mai moale, nu aţipeşte, nu trage chiulul.
• Învaţă continuu. Se adaptează repede schimbărilor culturale şi cerinţelor tehnicii. Este în pas cu moda. Nu poate fi acuzat de metode şi abordări retrograde.
• Este perseverent. Îşi specializează metodele şi le diversifică în funcţie de scop şi ţintă. Nu renunţă indiferent de timpul pe care trebuie să-l piardă ca să câştige pe cineva.
• Preţuieşte timpul. Satan ştie că are puţin timp şi îl foloseşte cu eficienţă pentru a cuceri omul.
• Nu o lasă mai moale.
• Nu scapă ocazia. Prinde momentul oportun. Nu-i scapă nimic.
• Este punctual.
• Nu se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, nici de prezenţa Sa. Se teme de Dumnezeu. (Iacov 2.19). Chiar comunică cu El, pentru a-şi apăra interesul. Este un bun negociator.
• Nu lipseşte niciodată de la Biserică.
• Îşi îndeplineşte cu responsabilitate sarcinile pe care şi le-a asumat, este focalizat asupra scopurilor pe care le are.
• Pune pasiune în ceea ce face.
• Se prezintă în faţa lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă. (Iov 1)
• Spune „adevărul” despre oameni în faţa lui Dumnezeu.
• Recunoaşte imediat şi fără dubiu prezenţa şi lucrarea lui Hristos. Îl cunoaşte pe Hristos şi pe fiecare credincios pe nume.
• Este meticulos, atent la detalii.
• Crede în Dumnezeu şi este conştient de dreptatea şi judecata lui Dumnezeu.
• Este bun curtenitor, îşi ademeneşte ţinta cu răbdare şi tact.
• Are strategie.
• Nu oboseşte să atace şi să o ia de la capăt de fiecare dată.
• Nu suferă de depresie sau de complex de inferioritate.
• Abordează eşecul cu stoicism.
• Cunoaşte Scriptura foarte bine. Ştie şi promulgă teologie. A participat la cele mai mari dezbateri teologice, a văzut cele mai multe minuni, cunoaşte orice taină a lumii.
• Are o împărăţie în care domneşte ordinea, ierarhia şi are dorinţa de şi-o consolida continuu.
• Este tată.
• Caută să influenţeze şi să atragă cât mai mulţi de partea lui.

 

Ce calităţi pe care Satan le are ţie îţi lipsesc!? Nu-i aşa că este o persoană cu calităţi de invidiat!?

 

P.S.

Satan foloseşte arme precum subtilitatea şi subînţelesul, iar dacă ai schiţat măcar o umbră de a crede în virtuţile lui, ai căzut victimă metodelor lui de a te cuceri.

 

 

Pozitia Bisericii Catolice asupra contracepției

• Functia sexuala a fost lasata de Dumnezeu cu un singur scop: propagarea rasei umane.
• Sarcina programata nu se potriveste cu legile naturii.
• Sarcina programata conduce la infertilitate prin distrugerea ovulului.
• Sarcina programata exercita o influenta negativa asupra moralitatii si religiozitatii.
• Sarcina programata elimina diferenta dintre prostituate si femeile respectabile.
• Sarcina programata conduce la infidelitate prin distrugerea autodisciplinei si autocumpatarii.
• Sarcina programata este un refuz de a colabora cu Dumnezeu la realizarea planului Sau productiv.
• Sarcina programata conduce la egoism prin concentrarea mai degraba pe placerea personala decat pe voia lui Dumnezeu.
• Sarcina programata este o crima si nicio scuza nu poate fi acceptabila, este un rau intrinsec.

 

Sursa:

M. Rehwin, Birth control, Concordia [Lutheran] Publication, apud. A. Douglas, God’s Answer to Man’s questions, 1989, CA, SUA

Declarația Bărbaților Creștini

Declaratia barbatilor crestini

Biserica Metanoia din Timișoara a elaborat și promulgat Declaraţia Bărbaţilor Creştini.

Declaraţia Bărbaţilor Creştini este o luare de atitudine față de confuzia culturală și teologică legată de disocierea dintre sexe, complementaritatea dintre bărbați și femei în ceea ce privește rolurile specifice ale acestora în contextul familiei așa cum sunt ele revelate în Sfânta Scriptură.

Această declaraţie de principii, scopuri şi doctrină creştină se dorește un manifest care să provoace asumarea responsabilităților sociale și familiale într-un mod conștient și biblic.

Declaraţia Bărbaţilor Creştini pe Adevărul.ro

Grupul DECLARAŢIA BĂRBAŢILOR CREŞTINI pe Facebook

Biserica: istorie şi relevanţă

Biserica este constrânsă de două presiuni: pe de o parte de misiunea sa (Marea Trimitere) şi pe de altă parte, de dinamica societăţii contemporane. Dacă societatea se schimbă şi Biserica se schimbă. Sunt valori şi doctrine pe care biserica le conservă, dar modul în care acestea sunt exprimate este adaptat noului context cultural, în scopul relevanţei.

O să ilustrez această idee printr-un exemplu concret al evoluţiei istorice a mişcării penticostale în secolul XX şi începutul secolului XXI.