PRINCIPIILE TEOLOGICE ALE FILOSOFIEI SCOLASTICE


Scolastica defineşte gândirea bisericii catolice din evul mediu. Filosofia acestei epoci a stat sub influenţa lui Aristotel. Literatura acestei gândiri a încercat să pună filosofia în slujba teologiei pentru a îndreptăţi dogmele teologice prin filosofie. Dictonul scolasticii era: flosofia este slujnica teologiei. [1]

<!--more-->

Termenii scolasticism şi scolastic au venit prin limba latină din cuvântul grecesc schole , care înseamnă un loc unde se învaţă.[2] Termenul scolastic era aplicat profesorilor de la scola lui Carol cel Mare şi învăţătorilor medievali care foloseau filosofia în studiul teologiei.

I. Cadrul teologiei scolastice: Universităţile

Scolastica este perioda precursoare reformei care sa caracterizat dezvoltarea culturii şi a universităţilor. Învăţământul din timpul lui Corol cel Mare (768-814) şi în secolele X-XI în scolile mănăstireşti şi de catedrală.

În sec. XII, şcolile de catedrală au devenit cele mai înalte cadre de pregătire pentru studenţi. Demnitarul catedralei (cancelarul) preda cursanţilor avansaţi cele şapte arte liberare şi teologia. Alţi învăţători îi instruia pe scolarii mai tineri în studiul gramaticii latine. Studenţii din aceste scoli erau pregătiţi mai ales pentru slujbe clericale. Cancelarul acorda licenţa de învăţător, act care a precedat acordarea gradului universitar de mai târziu. În sec. XI, scolile de catedrală fruntaşe din Europa erau cele din Lion, Paris, Chartes, Colonia (Koln).

Scolile de catedrală au culminat prin întemeierea universităţilor. Termenul latin „universitas” (totalitate, comunitate, asociaţie) era folosit pentru a denumi o breaslă sau o corporaţie, fie a profesorilor fie a scolarilorcare se organiza pentru a-şi apăra drepturile în faţa autorităţilor oraşului. Universităţile din Europa de nord au fost organizatede în bresle de profesori, pe când în Italia, breslele au fost formate din studenţi. Primele universităţi au obţinut o cartă de la papă, cale întemeiate ulterior şi-au cerut carta de la puterea seculară. Printre cele mai importante şi cunoscute universităţi au fost: Bologna, Salerno, Padua în Italia; Sorbona, Montpellier şi Toulouse în Franţa; Oxford şi Cambridge în Angria si Salamanca în Spania.

La universităţi erau predate cele Sapte arte liberare, un sistem de învăţământ constituit în epoca romană târzie, şi considerat necesar pentru formarea unei persoane instruite. Cele sapte discipline intelectule se împărţeau în două cicluri:

Trivium (cele „trei căi”)- Gramatica logica şi retorica

Quadrivium (cele „patru căi”)- Aritmetica, muzica, geometria şi astronomia.

Studile pentru obţinerea titlurilor de licenţiat şi ” magister” tindeau să fie dominante în logică şi în filozofie. În facultăţile care acordau titlu de doctor se preda medicina, dreptul şi teologia.

II. Curentele gândirii scolastice

1. Realismul: În evul mediu timputiu prevala idealismul platonic, – concepţia că în mintea lui Dumnezeu există idei, forme perfecte sau esenţe, ca de pildă omul sau onoarea; iar lucrurile perfecte pe care le percep oamenii în fapt corespund acestor idei (numite universalii). Realiştii credeau în realitatea acetor idei sau universalii, susţinând principiul „universalia ante rem” (universaliile există înaintea lucrurilor create). Mai întâi Augustin şi apoi Aslem au aplicat această concepţie teologiei.

2. Realismul Moderat: Aristotel a avut o cocepţie mai moderată cu privire la natura realităţii. El a susţinut că univesaliile au o existenţă obiectivă dar că ele nu există separat de lucrurile individuale, ci în ele şi în gândirea lor. Această concepţie a fost rezumată în evul mediu în expresia „universalia in rem. Scolasticismul medieval care accepta concepţia lui Aristotel era cunoscută sub numele de realism moderat. Abelard şi Toma d’Aquino pot fi clasificaţi drept realişti moderaţi sau concepualişti, cum mai sunt numiţi uneori.

3. Nominalişti: Scolasticii medievali cunoscuţi sub numele de nominalişti au fost opuşi atât realiştilor cât şi realistilor moderaţi. Ei susţineau că universaliile erau doar nume folositoare pentru a vorbi deapre lume. Concepţia lor era exprimată în expresia „universalia post rem”. Adevărurile sau ideile generale nu au o existenţă obictivă în afare minţii, dipotrivă ele sunt idei subiective dezvoltate in minte ca rezultat alobservării lucrurilor particulare.

III. Gânditorii scolasticii

Aslem. (cca1033-1109), arhiepiscop de Cantembury, este cunoscut astăzi ca filozof şi teolog. Ideea lui despre legătura raţinii cu credinţa a fost rezumată în expresia credo ut intelligam[3] (cred ca să cunosc). Aslem a aplicat raţunea la verificarea credinţei în două mari opere. Monologion este în esenţă o argumentare inductivă de la efect la cauză a existenţei lui Dumnezeu. Acestă argumnetare cosmologică poate fi exprimată după cum urmeză: omul se bucură in viaţă de multe bunuri. Aceste bunuri sunt o reflecţie a Binelui suprem prin care există totul. Deorece este de neconceput regresul infinit cauza tuturor trebuie să fie Cel pe care noi îl numim Dumnezeu.

Lucrarea Proslogion a lui Aslem este o agumentare deductivă a existenţei lui Dumnezeu. Această argementare cunoscută sub numele de argumentare ontologică, poate fi rezumată astfel: fiecare are în conşiinţa sa o idee despre o Fiinţă supremă perfectă, Această idee trebuie să corespundă unei realităţi care are o existenţă obiectivă, deoarece o fiinţă care nu are o existenţă obiectivă nu poate fi perfectă. Deasemenea fiinţa aceasta trebuie să fie de asemenea natură încât una mai mare decât ea să nu poată fii concepută. Deoarece nu poate fi concepută o ideea mai mare decât ideea de Dumnezeu ca fiinţă supremă perfectă, Dumnezeu trebuie să fie această realitate.

Cea mai mare lucrare a lui Aslem se intitulează „De ce a devenit Dumnezeu om?” Aslem a răspuns că păcatul face să acumuleze o datorie faţă de Dumnezeu pe care oamenii nu ar putea să o plătească ei înşişi niciodată. Însă moartea lui Hristos a fost atât de preţioasă încât a dat satisfacţie maistăţii rănite a lui Dumnezeu şi a câşigat o răsplată. În consecinţă Tatăl a dat mântuire în contul meritelor lui Isus Hristos. Astfel Aslem a introdus ideea de merit şi recompense.

Abelard (1079-1142). A fost un învăţător dinamic şi deosebit vestit pentru capacitatea sa intelectuală. Prelegerile lui de teologie de la Universitatea din Paris străngea au devanit atât de calebre încăt la orele lui avea mii de studenţi. În contrast cu Aslem el susţinea ideea inelligo ut credam (cunosc ca să cred).

Principala sa scriere este Sic et non (da şi nu). Această carte este formată din 158 de afirmaţii ale părinţilor bisericii aranjate astfela încăt să arate vederile lor pro şi contra în legătură cu anumite idei. În felul acesta Abelard a reuşit să scotă în evidenţă contradicţiile ce existau între părinţii bisericii, în speranţa că metoda lui va rezolva acete contradicţii.

Albert Magnus (11921280) cunoscut ca „doctorul universal” datorită cunoştinţelor sale neobişnuit de vaste. Principalele lui opere, compendii de teologie si de creaţie tratează ştiinţa teologică şi ştiinţa naturii într-un efort de ale reconcilia.

Petru Lombard a scris cele patru cărţi de asfirmaţii, un manual de teologie popular în evul mediu. Sentinţele lui lombard a fost una dintre cele mai populare scrieri scolastice .

IV. Prima dezbatere teologică

Scolastica s–a evidenţiat prin dezbateri care au redeşteptat viaţa intelectuală în Occident şi au contribuit la extinderea vocabularului şi profunzimii gândirii creştine.

Despre substanţa euharistiei. Discuţia a pivotat în jurul cuvintelor de consacrare rostite în timpul liturghiei: „acesta este trupuil meu, acesta este sângele meu” la acestă controversă a participat Berebgar, un elev al lui Fulbert de Chartes, ajuns înăţător la scola de catedrală din Tours. Acesta susţinea că are loc o schimbare reală în aceste elemente însă această scimbare este spirituală iar pâinea şi vinul nu-şi schimbă substanţa. Lanfranc şi alţi teologi au polemizat cu el, crezând că substanţa profundă a pâinii şi vinului se schimbă în sângele şi trupul lui Hristos. Pe când „accidentele” (aparenţele) rămâneau aceleaşi la gust, vedere şi miros. În timpul unei controverse lungi înverşunate (1045-1080) a apărut termenul de „transubstanţiere”, pe care la definit Lanfranc[4]. Berengar a fost condamnt şi silit să-şi renege părerile.

V. Toma d’Aquino, teolgul scolasticii

Toma d’Aquino (cca1225-1274), cunoscut ca „doctorul angelic”. S-a născut într-o familie nobilă din Aquino (Italia), în 1225. Educat la Monte Cassino şi la Universitatea din Neapole, a devenit călugăr dominican impotriva dorinţei părinţilor lui, şi s-a devotat studiului.

Învăţătura prodigioasă a lui Toma d’Aquino a fost aplicată la problema integrării noii filosofii naturale a lui Aristotel.în teologia revelată a Bibliei, aşa cum era ea interpretată de Biserică. Făcând aceasta el a luat poziţia realismului moderat, devenind principalul scriitor scolastic care a susţinut această poziţie.[5] El credea că pe tărâmul natural, folosind logica şi raţiunea lui Aristotel, omul poate ajunge la adevăruri ca acelea legate de existenţa lui Dumnezeu, providenţă şi nemurire. Pe de altă parte când este vorba de idei ca Întruparea şi Trinitatea, creaţia în timp şi păcatul omul poate ajunge al adevăr numai prin credinţa în revelaţia lui Dumnezeu în Biblie, aşa cum era ea interpretată de Biserică. Toma s-a stăduit să sintetizeze cele două domenii ale credinţei şi ale raţiunii într-o totalitate de adevăruri în marea sa lucrare intitulată Summa Theologiae (Sinteza teologiei).[6]

„Summa Theologiae” constă în trei mii de articole incluzând peste 600 de întrebări, organizate în trei părţi majore. Ea a fost destinată să fie o expunere sistematică a întregii telogii. Prima parte care discută, care discută existenţa şi natura lui Dumnezeu, pune accentul pe fiinţa lui Dumnezeu. Trinitatea şi lucrarea Trinităţii în creaţie sunt deasemenea puse în discuţie. A doua parte tratează „înaintarea omului spre Dumnezeu”. Toma remarcă natura moralităţii şi a vituţilor şi scoate în evidenţă că voinţa omului este subjugată de păcat, şi că ea nu este total predispusă la rău. Cea de-a treia parte este în legătură cu Hristos care este văzut drept Calea noastră către Dumnezeu; Această parte accentuează Întruparea lui Hristos, viaţa, moartea şi învierea Lui. El încheie cu o dicuţie despre cele şapte sacramente instituite de Hristos drept conduite ale harului.

Vestitele lui „cinci căi” au fost încercări de a dovedi existenţa lui Dumnezeu prin raţionamente întemeiate pe ceea ce se poate cunoaşte din lume. Însă această „teologie naturală” ne învaţă foarte puţin despre Dumnezeu şi nimic care să nu fie clar şi din Scriuptură. El a elaborat unul dintre sistemele de gândire cele mai consecvente lăuntric care au fost imaginate vreodată dar aceasta nu s-a bucurat de acceptarea universală nici măcar în vremea lui. Motivul pentru care a fost cel mai aspru criticat era faptul că nu a recunoscut că raţiunea şi revelaţia se contrazic adesea între ele.[7]

Totuşi peste ani, opera lui Toma şi-a căştigat întâietatea în gândirea Romano-Catolică, păstrându-şi-o până în prezent. La conciliul de la Trent (1545-1563), contrareformatorii au folosit lucrarea lui d’Aquino pentru a-şi redacte decretele lor iar în 1989, papa Leon XIII a declarat thomismul (teologia lui Toma) enern valabil.

Concluziile:

În Occident, în momentul culminant al evului mediu, întregul înăţământ era în mâinile bisericii iar marii gânditorii erau toţi călugări şi clerici. Gândirea lor se sprijinea pe fundamentul antic: filosofia greacă, Biblia şi scrierile părinţilor bisericeşti. Contribuţia scolaştilor consta în a pune acestea într-un sistem logic. Cercetarea credinţei ar fi pentru ei căutarea unei formulări logice.

Ceea ce aveau în comun oamenii scolii era un anumit stil sau un amunit mod de gândire iar nu ao serie uniformă de credinţe. Tehnica scolastică de prezentare a unor afirmaţii contradictorii cu privire la o preoblemă şi apoi de rezolvare a lor pe calea raţiunii a fost folosită de Toma d’Aquino.

Epoca scolastică s-a evidenţiat prin următoarele caracteristici:

  • A pregătit un cadru pentru pregătirea tinerilor in ştiinţele teologice: universităţile.
  • A dezvoltat o metodă logică de sistematizare a teologiei şi găndirii creştine.
  • A încercat reconcilierea revelaţiei creştine cu stiinta
  • A încercat reconcilierea teologiei cu filosofia
  • A favorizat dezvoltarea culturii,

Scolastica a fost o perioadă importantă în istoria teologiei şi culturii europene. Seminţele scolasticii au germinat mai târziu şi au favorizat progresul academic in plan teologic şi filosofic

Bibliografie:

Andreescu Valeriu, Curs de Istoria Creştinismului, ITP, 2000

Bunaciu, Ioan, Curs de apologetică, UBR, 2003

Cairns, Earle E., Creştinismul de-a lungul secolelor, SMR Oradea-1997


[1] Bunaciu Ioan, Curs de Apologetică, p.25

[2] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, p.225

[3] ibiderm2, p. 229

[4] ibidem5, pp.320,321

[5] ibidem2, p.231

[6] ibidem2, p.232

[7] Valeriu Andreescu, Curs de Istoria creştinismului, vol2, p.335

ISUS HRISTOS ÎN ISTORIA SECULARĂ


S-a speculat că Isus este un mit, o legendă sau o fantezie a Bisericii. Adevărul este că Isus este o realitate. Istoricii şi autorii păgâni precum şi cei iudei confirmă prin scrierile lor existenţa istorică a lui Isus Hristos.  Pentru a înţelege de ce tonul mărturiilor este atât de şters trebuie să ţinem cont de faptul că Palestina era atunci o neânsemnată provincie la periferia imperiului roman. Fenomenul profetic deşi era destul de fregvent la evrei interesa foarte puţin lumea păgână. Lumea păgână îşi avea zeităţile ei şi nu cunstitue nici o mirare dacă un nou profet trecea neobservat.

I. Scrieri iudaice:

Iosif Flaviu s-a născut  doar la cătiva ani de la moartea lui Isus. Este cunoscut ca fiind cel mai mare istoric antic al evreilor. Opera sa reprezentativă este „Antichităţi Iudaice”. In această carte două pasaje vorbesc despre Isus. Primul pasaj- in ordine cronologică- se găseşte in cartea 18, capitolul 3, paragraful 3, de obicei citat Antichităţi18.3.3. cercetătorii numesc acest faimos pasaj Testimonium Flavionum[1].

„În acel timp a trăit Isus un om înţelept care era făcător de minuni, învăţător al oamenilor care primesc bucuros bucuroşi adevărul. El a tras la sine  pe mulţi Iudei şi păgâni. El  fost Mesia. Şi când Pilat în urma pârii fruntaşilor noştri L-a osândit la răstignire cei care-l iubiseră mai înainte nu s-au lepădat de el, căci a treia zi li s-a arătat din nou, viu, precum prezisese despre elaceasta şi multe alte lucruri minunate dumnezeşti proorocii. Şi nici acum nu a încetat neamul acela care se numesc după el  creştini.[2]

Aici descrierea lui Isus drept „un om Înţelept” nu este tipic creştină, însă este folosită de Iosif Flaviu referitor la Daniel şi Solomon. În mod similar creştinii nu s-au referit la minunile lui Isus ca fiind „fapte minunate”(paradoxaerga), ci esact aceeaşi expresie este folosită de Iosif Flaviu referitor la minunile lui Elisei.  Si descrierea creştinilor drept un „neam” (philon) nu apare nicăieri în literatura creştină timpurie, în timp ce Iosif Flaviu foloseste cuvântul atât pentru „rasa” evreiască cât şi pentru alte grupuri naţionale sau obşteşti[3]

În plus pasajul redă vina principală a răstignirii lui Isus ca fiind mai dagrabă a lui Pilat decât a autorităîilor evreieşti. Acest fapt este cu totul diverit de gândirea creştină, din secolele al II-lea şi al III-leacare îi condamna mai mult pe evrei ca instigatori şi înfăptuitori ai răstignirii[4]

Următorul pasaj se află în cartea 20, capitolul 9, paragraful 1 (Antichităţi 20.9.1). Iosif Flaviu se concentrează asupra unui Ananus(Anania), care a fost fiul unui mare preot de dinainte, Ananus (Anania). „Acest Ananus mai tânăr care a preluat înalta preoţie, era un om cu un caracter neruşinat şi impertinent, el era deasemenea din partida saducheilor, care erau foarte rigizi când îi judecau pe vinovaţi, cei mai rigizi dintre toţi evreii” Iosif flaviu işi continuă relatarea spunănd că Ananus ” a comvocat judecătorii  Sanhedrinului şi a adus înaintea lor un bărbat pe nume Iacov, fratele lui Isus care era numit Hristosul şi pe câşiva alţii. El I-a acuzat că au încălcat legea şi I-a condamnat să fie ucişi cu pietre”.

Expresia „Iacov fratele lui Isus care este numit Hristosul” este prea evazivă pentru a fi folosită de un creştin pentru a demonstra mesianitatea lui Isus. Ea slujeşte scopului nostru pentru că demonstrează istoricitatea lui Isus Hristos.

Cuvântul Hristos a început ca fie folosit ca nume propiu foiarte devreme printre primii creeştini dintre neamuri. Paul Winter, un cercetător evreu, dezvăluie conştinţa faptului că mesia nua fost uzn nume propriu  şi reflectă deci mai degrabă o întrebuinţare evreiască decât creştină. Iosif Flaviu pur şi simplu  îL distinge aici pe acest Isus de ceilalţi 13 sau ami mulţi pe care îi menţionează în scrierile sale. Acest Isus, conform lui Iosif Flaviu, era cel numit Hristosul (adică Mesia)[5]

Talmudul ne arată care este părerea rabinilor din Palestina la sfârşitul primului veac, despre Isus. Un scriitor evreu, contemporan cu Isus, scrie: „Sânt locuri care merită să fie loate în considerare, caci ele ne spun că numele lui Iesua (Isus) din Nazaret, că el se ocupa cu vrăjitoria, adică făcea minuni, amăgea pe Israel, făcândulsă se rătăcească. Tălmăcea legea în aceeaşi formă ca fariseii,… şi a zis că nu a venit să adauge sau să suprime ceva din lege. El a murit în ajunul sărbătorii Paştelui care cădea într-o sâmbătă. A fost răstignit ca un eretic şi înşelător…”

Nu discutăm despre caracterul deformat cum este înfăţişat Isus aici, ci reţinem numai vechia informaţie din vechiul Talmud care iL atestă pe Isus ca o persoană istorică.[6]

II.                Scrieri păgâne:

Unul dintre documentele cele mai vechi care aminteşte despre Iisus Hristos este scrisoarea lui Pliniu cel Tânar (Plinius Scundus)a fost nepotul şi fiul adoptiv al lui Pliniu cel Bătrân. S-au păstrat zece volume din corespondenţa lui Pliniu cu împaratul Traian. In ultimul volum scris pe la anul 112 d.Hr. există  o scrisoare referitoare la creştinii din provincia Bitinia peste care era guvernator. Scrisorea lui este importantă pentru că dă informaşii excelente referitore la creştinismul timpuriu, dintr-o perspectivă necreştină. El notează  urmtoarele: „creştinii obisnuiesc să se adune înainte de răsăritul soarelui, ei cântâ un imn lui Hristos pe care Îl socotesc Dumnezeu, apoi făgăduiesc că nu vor fura, nu vor ucide, nu se vor desfrâna, bunurile  încredinţate lor nu le vor tăgădui”. Esenţial în această scrisoare este menţionarea lui Iisus Hristos pe care creştinii Îl consideră Dumnezeu.[7]

Istoricul  Corneliu Tacit care a trăit în anii cca.55-120 vorbeşte mult ăn „Analele” mult despre creştini. El spune clar: „creştinii pe care I-a prigonit Nero, au fost numiţi aşa de la Christ care a fost condamnat la moarte de către Pontius Pilat în timpul domniei lui Tiberiu”. Tacitus mai notează că Nero i-a pedepsit pe creştini ca să scape de scandalul provocat de focul care a distrus Roma, norodul fiind convins că focul a fost aprins din ordinul Cezarului. Pentru a scăpa de furia poporului întreaga vină este aruncată asupra creştinilor. În contiunuare el povesteşte  cum i-a pedepsit Nero pe creştini: „Au fost condamnaţi, îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi daţi morţii prin câini ori au fost ţintuiţi pe cruci iar când lumina zilei scădea li se dădea foc ca să slujească  de lămpi noaptea”. Nero a oferit grădinile sale participând personal la spectacolele din arene amestecânu-se în  mulţime, îmbrăcat în haine de negustor ori stând în careta sa. Se afirmă că acesta este cel mai important document care vorbeste dspre realitatea istorică a Domnului Iisus. Tacit este „considerat, de către toţi istoricul cel mai demn de crezare, un om în care sensibilitatea şi imaginaţia cu toate că erau puternice, nu au putut niciodată să atenueze simţul critic rar pentru timpul lui şi o mare onestitate în examinarea documentelor.

Un alt istoric care aminteşte despre Iisus este Suetoniu, care în cartea sa Viaţa celor 12 Cezari face doua refeiri la crestini.

Cea dintâi referinţă suna astfel: „Claudiu a expulzat din Roma pe evrei din cauza unor tulburări pe chestia unui oarecare Chrestus”– desigur Chrestus pentru care s-au certat evreii nefiind altul decât Iisus Hristos, fapt adeverit şi de către doctorul Luca în cartea Fpt.Ap.18:2, este  prilejul cu care şi familia de evrei  Aquila şi Priscila  a fost expulzată din Roma.

A doua referire se face într-un citat în care Suetoniu relatează despre Nero care „a pedepsit pe creştinii (christianis) aderenţii unei noi şi dăunătoare superstiţii”.

Lucian de Samosata, un satiric al secolului al doilea, se referea batjocoritor la adresa lui Hristos şi a creştinilor. El I-a asociat cu sinagogile din Palestina şi făcea aluzie la Hristos ca fiind: „omul care a fost răstignit în Plestina pentru că a introdus acest nou cult în lume…Ba mai mult, primul lor legiuitor I-a convins că erau fraţiîntre ei după ce păcătuiseră odată lepădându-se de zeii grecilor şi închinânduse aceluiaşi sofist crucificat şi trăind după legile lui” (Peregrinul trecător)[8]

Mara Bar-Serapion: la British Museum există un manuscris interesant care păstrează textul unei scrisoriscrisă puţin după anul 73 d.Hr. Această scrisoare a fost trimisă din închisoare de un sirian, probabil filosof stoic, fiului său. În efortul de aşi încuraja fiul să urmărească înţelepciunea, el medita: „ce avantaj au avut atenienii prin faptul că l-au omorât pe Socrate? Foametea şi nenorocirea a venit ca pedeapsă asupra lor ca pedeapsă pentru crima lor. Ce folos au avut oamenii din Samos că l-au ars pe Pitagora? Într-o clipă ţara lor a fost acoperită de nisip. Ce au cîştigat iudeii prin executarea înţeleptilui lor Împărat. Imediat după aceasta împărăţia lor a fost abolită. Dumnezeu I-a răzbunat pe aceşti trei oameni înţelepţi: atenienii au murit de foame, cei din Samos au murit de mare, iudeii ruinaţi şi alungaţi din ţara lor trăiesc complet împrăştiaţi. Însă Socrate nu a dispărut pentru totdeauna, el continuă să trăiască pin învăţătura lui Platon, Pitagora nua dispărut pentru totdeauna, el continuă să trăiască prin statuia lui Hera. Nici Înţeleptul împărat nua dispărut pentru totdeauna, el continuă să trăiască în învăţătura pe care a dat-o[9]

Bibliografie:

BUNACIU, IOAN, Curs de Apologetică, Institutul Biblic Roman

COPACIU, EMANUEL, Fiul lui Dumnezeu, Editura Porto-Franco, Galaţi-1991

McDOWELL, JOSH & Bill Wilson, El a umblat printre noi, Editura Here’s life, Societatae misionară română, Oradea, Romania 1994

McDOWELL, JOSH, Mărturii care cer un verdict, Here’s life publishers, inc San Bernardino, California USA 1992

McDOWELL, JOSH, Mai mult decât un simplu tâmpar

Revista Strigătul de la miezul nopţii,

Note:


[1] jOSH McDOWELL , El a umblat printre noi, P.35

[2] Emanuel Copăcianu, Fiul lui Dumnezeu, p.314

[3] ibidem1,p.39

[4] ibidem1, pp.39,40

[5] ibidem1, p.37

[6] idem2

[7]IOAN BUNACIU, Curs de apologetică, p. 10

[8] Josh McDowell, Mărtirii care cer un verdict, p.90

[9] Ibidem1, pp.53,54