Argumentul ontologic formulat de Anselm de Canterbury


De la Platon încoace, filosofii au adus dovezi în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Aceste argumente au fost clasificate în mod tradiţionale în patru categorii fundamentale. Argumentul teleologic (de la telos, scop, plan) a pornit de la ordinea vizibilă din lume şi a ajuns la necesitatea unui Arhitect inteligenta care a plănuit-o. Argumentul cosmologic (de la cosmos, lume) a pornit în general de la existenţa finită a lumii, sau de la o condiţie din cosmos, (cum ar fi schimbarea) şi a ajuns la concluzia că în spatele lumii trebuie să fie o Cauză sau o raţiune suficientă care să explice existenţa unei astfel de lumi. Argumentul moral, deşi nu a fost formulat cu scopul de a dovedi existenţa lui Dumnezeu, a evoluat, ajungând un argument raţional, care susţine că legea morală din univers cere ca în spetele ei să existe un Legiuitor moral. Argumentul ontologic (de la ontos, fiinţă ceea ce este) a insistat asupra faptului că însuşi conceptul de Fiinţă absolut perfectă sau Fiinţă necesară cere ca aceasta să existe.

Argumentul ontologic, în opinia lui Kant, este sigurul capabil să depăşească sfera empiricului şi să intre în aria tărâmul raţiunii. Argumentul ontologic a avut o istorie fascinantă începând cu Anselm de Canterbury (1033-1109) şi a polarizat în jurul lui multe controverse. Adepţii acestui argument susţin că el este de neînlăturat din punct de vedere raţional de îndată ce se admite ideea unei Fiinţe absolut perfecte sau necesare. Călugărul Anselm de Canterbury este primul care a formulat acest argument, deşi nu el l-a numit ontologic, ci Kant. Pentru Anselm argumentul era un fel de „dovadă din rugăciune” fiindcă l-a conceput în timp ce medita la Fiinţa absolut perfectă.

Argumentul ontologic este cuprins în lucrarea Proslogion. A fost scrisă în perioada 1077-1078 şi este concepută ca o completare a unei alte lucrări monumentale de teologie a lui Anselm, Monologion, având în general acelaşi subiect,însă punând accent unum argumentum prin care Anselm înţelege conceptul de Dumnezeu fără de care nimic nu se poate gândi mai mult. Titlul trădează faptul că lucrarea este privită ca un dialog direct cu Dumnezeu, ca o neîntreruptă rugă contemplativă. Remarcându-se printr-o mare capacitate de deducţie, opusul Anselmian, având 26 capitole, se structurează în două mari părţi, ambele începând cu o rugăciune, continuându-se cu investigare logică şi sfârşind cu pasaje contemplative.

Nucleul fundamental al operei este capitolul doi unde apare enunţat argumentul ontologic.

Este cunoscut că Anselm a prezentat de fapt două forme ale argumentului ontologic.

Prima formulare a argumentului ontologic propusă de Anselm

  1. Dumnezeu este prin definiţie ceva decât care nimic mai mare nu poate fi conceput. Definiţie acceptată atât de creştini cât şi de necreştini.
  2. Una este să exişti numai în înţelegerea cuiva şi alta este să exişti în înţelegerea cuiva cât şi în afara acestei înţelegeri. De exemplu, un tablou poate exista în mintea pictorului, spre deosebire de momentul existenţei separate când tabloul există atât în mintea pictorului cât şi pictat.
  3. Este un lucru mai mare să exişti în mintea cuiva cât şi în afara acestei minţi, decât să exişti numai în minte.
  4. De aceea trebuie să existe atât în înţelegere cât şi în afara înţelegerii (adică în realitate), deoarece dacă nu ar fi aşa am putea concepe ce Cineva care să o facă şi care ar fi deci mai mare, dar Dumnezeu este prin definiţie (asupra căreia sunt de acord atât credinciosul cât şi necredinciosul) cea mai mare Fiinţă care poate fi concepută. Rezultă că Dumnezeu trebuie să existe.

Argumentul lui Anselm poate fi pus şi sub formă negativă.

  1. Nimic posibil nu poate fi negat despre cea mai perfectă Fiinţă posibilă pe care o putem concepe.
  2. Pentru cea mai perfectă Fiinţă posibilă este posibilă existenţa reală (extramintală).
  3. De aceea nu poate fi negată existenţa reală a celei mai perfecte Fiinţe posibile

În concluzie, când cineva începe să se gândească sau să mediteze asupra conceptului de Fiinţă absolut perfectă, este literalmente de neconceput că o astfel de Fiinţă ar putea să nu existe.

A două formă a argumentului ontologic al lui Anselm

  1. Este logic necesar să afirmăm despre un Existent necesar ceea ce este logic necesar pentru conceptul lui.
  2. Existenţa reală este logic necesară pentru conceptul de Existent necesar.
  3. Rezultă că este logic necesar să afirmăm că există un Existent necesar.

Acelaşi argument în formă negativă

  1. Este logic imposibil să negăm ceea ce este necesar conceptului de Existent necesar (căci ar fi contradictoriu să spunem că nu este necesar ceea ce este necesar).
  2. Existenţa reală este logic necesară pentru conceptul de Existent necesar.
  3. De aceea este logic imposibil să negăm existenţa reală a Existentului necesar.

Deosebirea dintre cele două argumentaţii este că prima se bazează pe posibilitatea afirmării şi existenţei unei Fiinţe absolut perfecte, iar a doua este bazată pe imposibilitatea conceperii inexistenţei unei Fiinţe necesare.

Argumentul a dat curs până astăzi multor discuţii şi a avut de-a lungul secolelor mulţi adversari şi apărători de renume.

Cinci căi de a dovedi existenţa lui Dumnezeu


Tomas de Aquino (sec. XIII)

Se pare că Dumnezeu nu există.

1. Dacă unul din două realităţi antagonice există limitat atunci amândouă se exclud. Cuvântul Dumnezeu implică în mod intrinsec o bunătate limitată. Dacă Dumnezeu există atunci ar trebui ca răul să nu fie întâlnit în lume. Răul există în lume, deci Dumnezeu nu există.

2. Mai mult de atât, există cauze care dau naştere unor efecte plenare care nu mai au nevoie de cauze suplimentare. Se pare că tot ceea ce observăm în natură poate exista pe baza unor cauze suficiente care nu au nevoie de cauze suplimentare, cauze care implică noţiunea de Dumnezeu. Efecte naturale prin cauze naturale şi cauze născocite de mintea şi voinţa omului. Nu există pentru acest fenomen nevoia postulării unui Dumnezeu.

La toate acestea replica lui Dumnezeu este:

Eu sunt Cel ce sunt! (Exod 3:14)

Se poate vedea că atunci când d’ Aquino şi-a formulat cele „Cinci Căi,” nu a creat nişte argumente care să fi fost substanţial noi ca formă. Înaintea lui au mai formulat aceste argumente într-o formă apropiată Anslem, Alfarbi şi Avicena, şi Maimonides.

1. Argumentul bazat pe mişcare.

a. Lucrurile se mişcă. Mişcarea este cea mai evidentă formă a schimbării.

b. Schimbarea este o trecere de la potenţialitate la acţiune. (adică de la potenţialitate la realitate)

c. Nu se trece de la potenţialitate la acţiune decât prin ceva care este în acţiune.

d. Nu poate exista un lanţ regresiv infinit de realizatori sau de mişcători.

e. De aceea trebuie să existe un prim Mişcător nemişcat

f. Toată lumea înţelege că acesta este Dumnezeu.

2. Argumentul bazat pe cauzalitatea eficientă

  1. Există cauze eficiente în lume, mai exact cauze care produc
  2. nici un lucru nu poate fi cauza eficientă a lui însuşi.
  3. Nu poate exisa un lanţ regresiv de cauze eficiente, deoarece dacă nu există o cauză prima a seriei nu poate exista o cauzalitate în acea serie.
  4. Trebuie să existe o cauză primă eficientă, necauzată a tuturor cauzalităţilor eficiente din lume.
  5. Toată lumea dă acesteia numele de Dumnezeu.

3. Argumentul bazat pe posibilitate şi necesitate.

  1. Există lucruri care încep să existe şi lucruri care încetează să existe, adică lucru posibile
  2. Dar nu toate lucrurile pot fi lucruri posibile, pentru că ceea ce vine la existenţă o face numai prin ceea ce există deja. Nimicul nu poate cauza ceva.
  3. De aceea, trebuie să existe o Fiinţă a cărei existenţă este necesară.
  4. Nu poate exista un lanţ regresiv infinit de lucruri necesare.
  5. Trebuie să existe o Fiinţă primă care este necesară în ea însăşi.

4. Argumentul bazat pe gradaţie în lucruri.

  1. Există diferite grade de perfecţiune printre lucruri
  2. Dar lucruri nu pot fi mai mult sau mai puţin aproape de perfecţiune, decât dacă există ceva în întregime perfect.
  3. Ceea ce este perfect este cauza a ceea ce este mai puţin perfect.
  4. De aceea trebuie să existe o fiinţă perfectă care cauzează perfecţiunile lucrurilor mai puţin perfecte.
  5. Pe aceasta o numim noi Dumnezeu.

5. Argumentul bazat pe ghidarea lucrurilor din natură

  1. Toate lucrurile din natură (conştient sau inconştient) au un comportament care evidenţiază un scop.
  2. Dar nimic, care nu conştientizează scopul nu poate să se îndrepte spre el dacă nu este direcţionat de o altă forţă.
  3. Totul în natură este direcţionat către un scop de către cineva.
  4. Această forţă este Dumnezeu.

În concluzie:

    1. Pentru că dumnezeu este supremul bine nu va face nimic rău lucrării lui şi este atotpuernic să scoată binele chiar şi din lucrurile rele.
    2. Toate cauzele urmăresc un scop ghidat de cineva cuiva superior cauzelor şi efectele lor fac referire la Dumnezeu drept cauză a tuturor lucrurilor. În acelaşi fel efectele reuşite fac referire la cauze care sunt mai mari decât raţiunea umană şi voinţa omului. , pentru toate lucrurile care sunt schimbabile şi pot înceta să existe, aşa cum am văzut, toate lucrurile se pot schimba şi înceta să existe însă, în acelaşi timp fac trimitere la o cauză care nu se este schimbabilă prin natura ei.