PRINCIPIILE TEOLOGICE ALE FILOSOFIEI SCOLASTICE


Scolastica defineşte gândirea bisericii catolice din evul mediu. Filosofia acestei epoci a stat sub influenţa lui Aristotel. Literatura acestei gândiri a încercat să pună filosofia în slujba teologiei pentru a îndreptăţi dogmele teologice prin filosofie. Dictonul scolasticii era: flosofia este slujnica teologiei. [1]

<!--more-->

Termenii scolasticism şi scolastic au venit prin limba latină din cuvântul grecesc schole , care înseamnă un loc unde se învaţă.[2] Termenul scolastic era aplicat profesorilor de la scola lui Carol cel Mare şi învăţătorilor medievali care foloseau filosofia în studiul teologiei.

I. Cadrul teologiei scolastice: Universităţile

Scolastica este perioda precursoare reformei care sa caracterizat dezvoltarea culturii şi a universităţilor. Învăţământul din timpul lui Corol cel Mare (768-814) şi în secolele X-XI în scolile mănăstireşti şi de catedrală.

În sec. XII, şcolile de catedrală au devenit cele mai înalte cadre de pregătire pentru studenţi. Demnitarul catedralei (cancelarul) preda cursanţilor avansaţi cele şapte arte liberare şi teologia. Alţi învăţători îi instruia pe scolarii mai tineri în studiul gramaticii latine. Studenţii din aceste scoli erau pregătiţi mai ales pentru slujbe clericale. Cancelarul acorda licenţa de învăţător, act care a precedat acordarea gradului universitar de mai târziu. În sec. XI, scolile de catedrală fruntaşe din Europa erau cele din Lion, Paris, Chartes, Colonia (Koln).

Scolile de catedrală au culminat prin întemeierea universităţilor. Termenul latin „universitas” (totalitate, comunitate, asociaţie) era folosit pentru a denumi o breaslă sau o corporaţie, fie a profesorilor fie a scolarilorcare se organiza pentru a-şi apăra drepturile în faţa autorităţilor oraşului. Universităţile din Europa de nord au fost organizatede în bresle de profesori, pe când în Italia, breslele au fost formate din studenţi. Primele universităţi au obţinut o cartă de la papă, cale întemeiate ulterior şi-au cerut carta de la puterea seculară. Printre cele mai importante şi cunoscute universităţi au fost: Bologna, Salerno, Padua în Italia; Sorbona, Montpellier şi Toulouse în Franţa; Oxford şi Cambridge în Angria si Salamanca în Spania.

La universităţi erau predate cele Sapte arte liberare, un sistem de învăţământ constituit în epoca romană târzie, şi considerat necesar pentru formarea unei persoane instruite. Cele sapte discipline intelectule se împărţeau în două cicluri:

Trivium (cele „trei căi”)- Gramatica logica şi retorica

Quadrivium (cele „patru căi”)- Aritmetica, muzica, geometria şi astronomia.

Studile pentru obţinerea titlurilor de licenţiat şi ” magister” tindeau să fie dominante în logică şi în filozofie. În facultăţile care acordau titlu de doctor se preda medicina, dreptul şi teologia.

II. Curentele gândirii scolastice

1. Realismul: În evul mediu timputiu prevala idealismul platonic, – concepţia că în mintea lui Dumnezeu există idei, forme perfecte sau esenţe, ca de pildă omul sau onoarea; iar lucrurile perfecte pe care le percep oamenii în fapt corespund acestor idei (numite universalii). Realiştii credeau în realitatea acetor idei sau universalii, susţinând principiul „universalia ante rem” (universaliile există înaintea lucrurilor create). Mai întâi Augustin şi apoi Aslem au aplicat această concepţie teologiei.

2. Realismul Moderat: Aristotel a avut o cocepţie mai moderată cu privire la natura realităţii. El a susţinut că univesaliile au o existenţă obiectivă dar că ele nu există separat de lucrurile individuale, ci în ele şi în gândirea lor. Această concepţie a fost rezumată în evul mediu în expresia „universalia in rem. Scolasticismul medieval care accepta concepţia lui Aristotel era cunoscută sub numele de realism moderat. Abelard şi Toma d’Aquino pot fi clasificaţi drept realişti moderaţi sau concepualişti, cum mai sunt numiţi uneori.

3. Nominalişti: Scolasticii medievali cunoscuţi sub numele de nominalişti au fost opuşi atât realiştilor cât şi realistilor moderaţi. Ei susţineau că universaliile erau doar nume folositoare pentru a vorbi deapre lume. Concepţia lor era exprimată în expresia „universalia post rem”. Adevărurile sau ideile generale nu au o existenţă obictivă în afare minţii, dipotrivă ele sunt idei subiective dezvoltate in minte ca rezultat alobservării lucrurilor particulare.

III. Gânditorii scolasticii

Aslem. (cca1033-1109), arhiepiscop de Cantembury, este cunoscut astăzi ca filozof şi teolog. Ideea lui despre legătura raţinii cu credinţa a fost rezumată în expresia credo ut intelligam[3] (cred ca să cunosc). Aslem a aplicat raţunea la verificarea credinţei în două mari opere. Monologion este în esenţă o argumentare inductivă de la efect la cauză a existenţei lui Dumnezeu. Acestă argumnetare cosmologică poate fi exprimată după cum urmeză: omul se bucură in viaţă de multe bunuri. Aceste bunuri sunt o reflecţie a Binelui suprem prin care există totul. Deorece este de neconceput regresul infinit cauza tuturor trebuie să fie Cel pe care noi îl numim Dumnezeu.

Lucrarea Proslogion a lui Aslem este o agumentare deductivă a existenţei lui Dumnezeu. Această argementare cunoscută sub numele de argumentare ontologică, poate fi rezumată astfel: fiecare are în conşiinţa sa o idee despre o Fiinţă supremă perfectă, Această idee trebuie să corespundă unei realităţi care are o existenţă obiectivă, deoarece o fiinţă care nu are o existenţă obiectivă nu poate fi perfectă. Deasemenea fiinţa aceasta trebuie să fie de asemenea natură încât una mai mare decât ea să nu poată fii concepută. Deoarece nu poate fi concepută o ideea mai mare decât ideea de Dumnezeu ca fiinţă supremă perfectă, Dumnezeu trebuie să fie această realitate.

Cea mai mare lucrare a lui Aslem se intitulează „De ce a devenit Dumnezeu om?” Aslem a răspuns că păcatul face să acumuleze o datorie faţă de Dumnezeu pe care oamenii nu ar putea să o plătească ei înşişi niciodată. Însă moartea lui Hristos a fost atât de preţioasă încât a dat satisfacţie maistăţii rănite a lui Dumnezeu şi a câşigat o răsplată. În consecinţă Tatăl a dat mântuire în contul meritelor lui Isus Hristos. Astfel Aslem a introdus ideea de merit şi recompense.

Abelard (1079-1142). A fost un învăţător dinamic şi deosebit vestit pentru capacitatea sa intelectuală. Prelegerile lui de teologie de la Universitatea din Paris străngea au devanit atât de calebre încăt la orele lui avea mii de studenţi. În contrast cu Aslem el susţinea ideea inelligo ut credam (cunosc ca să cred).

Principala sa scriere este Sic et non (da şi nu). Această carte este formată din 158 de afirmaţii ale părinţilor bisericii aranjate astfela încăt să arate vederile lor pro şi contra în legătură cu anumite idei. În felul acesta Abelard a reuşit să scotă în evidenţă contradicţiile ce existau între părinţii bisericii, în speranţa că metoda lui va rezolva acete contradicţii.

Albert Magnus (11921280) cunoscut ca „doctorul universal” datorită cunoştinţelor sale neobişnuit de vaste. Principalele lui opere, compendii de teologie si de creaţie tratează ştiinţa teologică şi ştiinţa naturii într-un efort de ale reconcilia.

Petru Lombard a scris cele patru cărţi de asfirmaţii, un manual de teologie popular în evul mediu. Sentinţele lui lombard a fost una dintre cele mai populare scrieri scolastice .

IV. Prima dezbatere teologică

Scolastica s–a evidenţiat prin dezbateri care au redeşteptat viaţa intelectuală în Occident şi au contribuit la extinderea vocabularului şi profunzimii gândirii creştine.

Despre substanţa euharistiei. Discuţia a pivotat în jurul cuvintelor de consacrare rostite în timpul liturghiei: „acesta este trupuil meu, acesta este sângele meu” la acestă controversă a participat Berebgar, un elev al lui Fulbert de Chartes, ajuns înăţător la scola de catedrală din Tours. Acesta susţinea că are loc o schimbare reală în aceste elemente însă această scimbare este spirituală iar pâinea şi vinul nu-şi schimbă substanţa. Lanfranc şi alţi teologi au polemizat cu el, crezând că substanţa profundă a pâinii şi vinului se schimbă în sângele şi trupul lui Hristos. Pe când „accidentele” (aparenţele) rămâneau aceleaşi la gust, vedere şi miros. În timpul unei controverse lungi înverşunate (1045-1080) a apărut termenul de „transubstanţiere”, pe care la definit Lanfranc[4]. Berengar a fost condamnt şi silit să-şi renege părerile.

V. Toma d’Aquino, teolgul scolasticii

Toma d’Aquino (cca1225-1274), cunoscut ca „doctorul angelic”. S-a născut într-o familie nobilă din Aquino (Italia), în 1225. Educat la Monte Cassino şi la Universitatea din Neapole, a devenit călugăr dominican impotriva dorinţei părinţilor lui, şi s-a devotat studiului.

Învăţătura prodigioasă a lui Toma d’Aquino a fost aplicată la problema integrării noii filosofii naturale a lui Aristotel.în teologia revelată a Bibliei, aşa cum era ea interpretată de Biserică. Făcând aceasta el a luat poziţia realismului moderat, devenind principalul scriitor scolastic care a susţinut această poziţie.[5] El credea că pe tărâmul natural, folosind logica şi raţiunea lui Aristotel, omul poate ajunge la adevăruri ca acelea legate de existenţa lui Dumnezeu, providenţă şi nemurire. Pe de altă parte când este vorba de idei ca Întruparea şi Trinitatea, creaţia în timp şi păcatul omul poate ajunge al adevăr numai prin credinţa în revelaţia lui Dumnezeu în Biblie, aşa cum era ea interpretată de Biserică. Toma s-a stăduit să sintetizeze cele două domenii ale credinţei şi ale raţiunii într-o totalitate de adevăruri în marea sa lucrare intitulată Summa Theologiae (Sinteza teologiei).[6]

„Summa Theologiae” constă în trei mii de articole incluzând peste 600 de întrebări, organizate în trei părţi majore. Ea a fost destinată să fie o expunere sistematică a întregii telogii. Prima parte care discută, care discută existenţa şi natura lui Dumnezeu, pune accentul pe fiinţa lui Dumnezeu. Trinitatea şi lucrarea Trinităţii în creaţie sunt deasemenea puse în discuţie. A doua parte tratează „înaintarea omului spre Dumnezeu”. Toma remarcă natura moralităţii şi a vituţilor şi scoate în evidenţă că voinţa omului este subjugată de păcat, şi că ea nu este total predispusă la rău. Cea de-a treia parte este în legătură cu Hristos care este văzut drept Calea noastră către Dumnezeu; Această parte accentuează Întruparea lui Hristos, viaţa, moartea şi învierea Lui. El încheie cu o dicuţie despre cele şapte sacramente instituite de Hristos drept conduite ale harului.

Vestitele lui „cinci căi” au fost încercări de a dovedi existenţa lui Dumnezeu prin raţionamente întemeiate pe ceea ce se poate cunoaşte din lume. Însă această „teologie naturală” ne învaţă foarte puţin despre Dumnezeu şi nimic care să nu fie clar şi din Scriuptură. El a elaborat unul dintre sistemele de gândire cele mai consecvente lăuntric care au fost imaginate vreodată dar aceasta nu s-a bucurat de acceptarea universală nici măcar în vremea lui. Motivul pentru care a fost cel mai aspru criticat era faptul că nu a recunoscut că raţiunea şi revelaţia se contrazic adesea între ele.[7]

Totuşi peste ani, opera lui Toma şi-a căştigat întâietatea în gândirea Romano-Catolică, păstrându-şi-o până în prezent. La conciliul de la Trent (1545-1563), contrareformatorii au folosit lucrarea lui d’Aquino pentru a-şi redacte decretele lor iar în 1989, papa Leon XIII a declarat thomismul (teologia lui Toma) enern valabil.

Concluziile:

În Occident, în momentul culminant al evului mediu, întregul înăţământ era în mâinile bisericii iar marii gânditorii erau toţi călugări şi clerici. Gândirea lor se sprijinea pe fundamentul antic: filosofia greacă, Biblia şi scrierile părinţilor bisericeşti. Contribuţia scolaştilor consta în a pune acestea într-un sistem logic. Cercetarea credinţei ar fi pentru ei căutarea unei formulări logice.

Ceea ce aveau în comun oamenii scolii era un anumit stil sau un amunit mod de gândire iar nu ao serie uniformă de credinţe. Tehnica scolastică de prezentare a unor afirmaţii contradictorii cu privire la o preoblemă şi apoi de rezolvare a lor pe calea raţiunii a fost folosită de Toma d’Aquino.

Epoca scolastică s-a evidenţiat prin următoarele caracteristici:

  • A pregătit un cadru pentru pregătirea tinerilor in ştiinţele teologice: universităţile.
  • A dezvoltat o metodă logică de sistematizare a teologiei şi găndirii creştine.
  • A încercat reconcilierea revelaţiei creştine cu stiinta
  • A încercat reconcilierea teologiei cu filosofia
  • A favorizat dezvoltarea culturii,

Scolastica a fost o perioadă importantă în istoria teologiei şi culturii europene. Seminţele scolasticii au germinat mai târziu şi au favorizat progresul academic in plan teologic şi filosofic

Bibliografie:

Andreescu Valeriu, Curs de Istoria Creştinismului, ITP, 2000

Bunaciu, Ioan, Curs de apologetică, UBR, 2003

Cairns, Earle E., Creştinismul de-a lungul secolelor, SMR Oradea-1997


[1] Bunaciu Ioan, Curs de Apologetică, p.25

[2] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, p.225

[3] ibiderm2, p. 229

[4] ibidem5, pp.320,321

[5] ibidem2, p.231

[6] ibidem2, p.232

[7] Valeriu Andreescu, Curs de Istoria creştinismului, vol2, p.335

Există o filosofie medievală?


 

Jan A. Aertsen (1995) a ales să-şi dedice o mare parte din eforturile sale dedicate cercetării pentru a studia filosofia medievală. Prima certitudine pe care a conturat-o a fost faptul că doctrina transcedentaliilor ocupă un loc central în filosofia medievală, iar Toma d’Aquino este autorul cel mai important în dezvoltarea acestei doctrine. În acest fel,  Aertsen defineşte filosofia Evului Mediu ca fiind „o cale a gândirii pe care o putem numi trandcedentalii”.

 

Încă din titlul cărţii „Filosofia medievală şi trancedentaliile”, Aertsen ridică o problemă importantă şi anume: „Există o filosofie medievală?” Această întrebare, nu este o întrebare retorică. Cum şi-ar considera Bonaventura lucrarea sa? Ar numi-o el filosofie? Dacă şi-ar vedea lucrarea De Scientia Cristi  publicată într-o culegere de opere filosofice ar considera că acolo îi este locul? În timpul Evului Mediu, autoritatea cea mai mare o avea Scriptura, apoi scrierile sfinte (Sfinţii Părinţi), apoi accentul cădea pe interpretarea şi învăţătura Magistrului şi abia pe locul patru se putea vorbi de filosofie. Dictonul acelei epoci era: Filosofia este slujnica teologiei.   Bonaventura nu s-a văzut pe sine filosof şi acest lucru este adevărat şi în cazul celor mai mulţi gânditori medievali. Bonaventura s-a interesat de problema fundamentări cunoaşterii şi tema iluminării. A vedea în Bonaventura un filosof este o abordare modernă care are la bază o matrice hermeneutică pusă de filosofii moderni gândirii medievale. Ideea de filosofie medievală şi obiectul ei rezultă din această hermeneutică intenţionată aplicată unor texte care au fost scrise cu un alt scop decât cel cu care sunt citite în abordarea modernă. Gânditorii medievali nu s-au văzut niciodată filosofi şi nu şi-au considerat scrierile reflecţii ale raţiunii. Spiritul şi autoritatea scrierilor medievale rezidă din cu totul altă sursă decât raţiunea.

 

Diferite răspunsuri la întrebarea dacă a existat o filosofie medievală?

1.      Filosofia medievală ca filosofie creştină (E. Gilson)

Etienne Gilson (1884-1978) şi-a dedicat mult timp pentru a găsi semnificaţia filosofiei în perioada Evului Mediu. Lucrarea care conturează concepţia lui se numeşte Filosofie şi teologie. Chiar titlul arată concepţia lui despre filosofie. În teza lui de doctorat (1913) a căutat să cerceteze personalităţile filosofice acre au stat la baza filosofiei moderne. Potrivit cercetărilor lui, el a ajuns la ideea că au existat doar două perioade filosofice: perioada antică şi perioada modernă. În Evul Mediu, spune Gilson, nu a existat o filosofie autentică, originală. Gilson numeşte filosofia lui Toma sau Bonaventura „teologie trucată”. În acest fel, el propune un alt concept care poate caracteriza gândirea medievală şi anume noţiunea de „Filosofie creştină”. „Există o filosofie în perioada medievală, dar ea nu poate fi înţeleasă disociată de revelaţia creştină”. El defineşte filosofia creştină ca fiind orice filosofie care, deşi păstrează o ordine formală, consideră revelaţia creştină ca un instrument indispensabil al raţiunii.

Gilson propune o demonstraţie a realităţii Filosofiei creştine, prin faptul că în perioada medievală a avut loc o transformare a gândirii moştenite din perioada antică sub influenţa şi impulsul Creştinismului. Cea mai elocventă transformare a fost numită de Gilson „metafizica Exodului”, care este o metafizică inspirată de însuşi Dumnezeu  lui Moise în Exod 3:14 (Eu sunt Cel ce sunt). În Exod se află piatra unghiulară a filosofiei creştine, şi anume identitatea dintre fiinţă şi Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu şi acest Dumnezeu este Fiinţa. Această identitate nu este adusă de Platon sau Aristotel, ci de Moise.

Concepţia lui Gilson a provocat reacţii critice în persoana francezului Fernand Van Steeenberghen. Acesta a recunoscut influenţa creştină asupra filosofiei, însă neagă faptul că gândirea medievală este filosofie creştină. În lucrarea lui Gilson se manifestă o tensiune între noţiunea creştină şi realitatea istorică. În lucrarea lui Gilson se manifestă o tensiune între noţiunea creştină şi realitatea istorică. Noţiunea de filosofie creştină nu era cunoscut în Evul Mediu. Mai mult de atât, în perioada medievală se face distincţie între filosofie şi teologie. Filosofii erau identificaţi ca fiind gânditorii păgâni care explică lumea doar pe baza raţiunii. Teologii sunt cei care se bazează pe lumina credinţei atunci când explică lumea. În acelaşi timp.

Tensiunea reiese din faptul că noţiunea de filosofie creştină reclamă un conţinut normativ, şi nu este în stare să explice pluralitatea în filosofia medievală. Conceptul de Fiinţă nu poate fi considerat singurul legitim pentru a numi principiul prim.   

 

2. Turnul Lingvistic

O altă abordare a filosofiei medievale este de natură lingvistică. Logica, sistematica şi filosofia limbajului. Această schimbare este imediat conectată cu „turnul lingvistic”. Abordarea analitică a filosofiei în lumea anglo-saxonă a stimulat un nou interes faţă de textele medievale. Anthony Kenny, de exemplu a scris un studiu asupra lui Wycliff în care a afirmat că în secolul paisprezece s-au discutat probleme şi s-au folosit metode care se folosesc şi astăzi la Oxford. Astfel, filosofii secolului paisprezece erau preocupaţi de etimologie, semantică şi sintaxă. Asemenea filosofiei lui Wycliff, filosofia Oxfordului este de natura lingvistică.

Abordarea nu este nefundamentată. La fel ca şi Gilson care se concentra pe importanţa revelaţiei cretine, abordarea logico-analitică îmbină elemente caracteristice ale gândirii medievale, numite caracter „scolastic”.  Termenii scolasticism şi scolastic au venit prin limba latină din cuvântul grecesc schole , care înseamnă un loc unde se învaţă. Termenul scolastic era aplicat profesorilor de la şcoala lui Carol cel Mare şi învăţătorilor medievali. Datorită ştiinţei şi filosofiei care era legată de text, elevii scolasticii trebuiau să stăpânească arta discursului. Acest lucru presupunea, mai ales posedarea unei discipline gramaticale care se baza pe studiul cuvintelor, proprietatea termenilor şi pe logica frazelor.

Forma finală a noii abordări a  medievalismului a apărut în 1982, într-un volum numit: The Cambriege  History of Leter Medieval Philosophy  coordonată de un grup de editori condus de N. Kretzmann, A. Kenny şi  J. Pinborg. În această carte sunt culese şi analizate multe texte medievale pentru a arăta structura lor logică. Această lucrare acoperă o mare parte din nevoia de studiu al gândirii medievale, însă marele minus la lucrării este faptul că nu are decât o singură idee (logica în textele medievale) şi nu a fost dezvoltată şi completată cu ajutorul altor abordări filosofice.

 

3. Spirtul diferit al filosofiei medievale – Alain de Libera

Nu putem vorbi despre dezvoltarea abordării filosofiei medievale fără să amintim contribuţia lui Alain de Libera. În concepţia lui, esenţa filosofiei medievale este Faculty of arts (disciplinelor umaniste). Conceptul central al lui de Libera este doctrina etică. În jur de 1250/60 s-a dezvoltat în disciplinele umaniste o nouă etică, un nou ideal al vieţii care este o viaţă dedicată filosofiei, numită de Alain de Libera „aristotelism etic”. Contemplarea filosofică reprezintă realizarea perfectă a esenţei omului. Intelectualitatea este finalitatea ultimă a omului. Acest ideal a fost expus de Boetius în scrierea sa De summo buno. Pentru el, filosof este orice persoană care trăieşte în acord cu ordinea dreaptă a naturii şi dobândeşte finalitatea ultimă a vieţii omului. Destinul intelectual al omului îl vom numi, spune de Libera, spiritul filosofiei medievale. În La philosophie medievale, De Libera argumentează împotriva lui Gilson şi a predecesorilor săi, în special contra ideilor de „filosofie a  salvării” şi „natura fericirii” ceea ce constituie o negare a concepţiei de filosofie creştină a filosofiei medievale.

În Penser au Mayer Age (Gândirea Evului Mediu) a declarat de la început că doreşte să dovedească emergenţa ideii de „intelectual” în secolul treisprezece. Experienţa joacă un rol fundamental în concepţia lui Alain de Libera. Cercetarea lui are rolul de a clarifica observaţiile autobiografice. În această carte, De Libera încearcă să dea un răspuns la întrebarea lui Heidegger: Ce este gândul? De Libera distinge între două timpuri de intelectuali. Intelectualii universali sunt cei care stăpânesc disciplinele umaniste, cei care au formulat idealul etic-intelectual ca finalitate ultimă al omului.  Cealaltă categorie de intelectuali sunt cei care activează în afara cadrului universitar. Acest gând dezvoltă importanţa deprofesionalizării filosofiei. Acesta este statusul vieţii. Nu există o stare mai înaltă a vieţii decât cea dedicată filosofiei. Ca un rezultat al acestui spirit, idealul vieţii intelectuale a fost mutat în afara cadrului universitar. Astfel, De Libera, introduce drept criteriu esenţial pentru determinarea locului filosofiei medievale noţiunea de intelectual şi experienţa gândului.

  

4. Filosofia medievală şi doctrina transcedentaliilor

Au fost formulate trei perspective asupra filosofiei medievale, însă care nu redau întru-totul dimensiunea filosofică a gândirii medievale, afirmă Aertsen. Aertsen este interesat  să folosească afirmaţiile scriitorilor medievali în scopul şi cu sensul cu care aceştia le-au folosit, pentru a reda esenţa filosofiei medievale aşa cum au considerat-o gânditorii medievali.  

În primul rând, Bonaventura în lucrarea sa Itinerarium, afirm că divinul poate fi contemplat în două moduri. Prima modalitate are în vedere fiinţa însăşi care afirmă „Eu sunt cel ce sunt”, primul nume al lui Dumnezeu. Legătura dintre cunoaşterea fiinţei şi cunoaşterea lui Dumnezeu demn de remarcat. Intelectul cunoaşte ceea ce este gândit şi definit. O definiţie trebuie să se constituie din gânduri mai mari, numite concepte, care de asemenea sunt definite prin concepte, până ajungem al cel mai general concept.  Acest concept este fiinţa iar condiţiile lui sunt unul, adevăr, şi bun. Conceptul nu este complet, pentru că  fiinţa poate fi văzută ca perfectă şi imperfectă, schimbabilă şi neschimbabilă, dependentă şi absolută. Completarea conceptului care se arată intelectului nostru nu poate fi înţeleasă decât ca cea mai pură şi absolută fiinţă. Astfel, Bonaventura consideră că fiinţa care vine în intelect este actul pur, este fiinţa divină.

 

Toma d’Aquino

  Cea mai controversată doctrină a lui Toma în anii care au urmat morţii lui a fost unitatea constituţiei omului. Este imposibil, argumenta Toma ca să existe în constituţia omului decât intelectul său. Astfel, Toma afirmă din perspectiva sa că principiul prim al filosofiei este  conexiunea intrinsecă dintre fiinţă şi unitate.

 

Dons Scotus

Afirmă că primul concept al filosofiei. Univocitatea fiinţei, spune el, nu distruge filosofia, dar cei care susţin contrariul o fac. Fiinţa este conceptul esenţial, universal şi absolut simplu. Univocitatea face posibilă ştiinţa fiinţei.  In acest mod, el conclude că fiinţa are un singur înţeles, Dumnezeu.

 

Meister Eckhart

Termenii generali precum fiinţă, unul, adevăr şi bine – nu pot fi imaginaţi  în manieră de accident deoarece ei preced totul şi sunt primele în lucruri.

Toate aceste afirmaţii conţin termenii cu ajutorul cărora doctrina transcedentaliilor a fost introdusă în secolul al treisprezecelea. Doctrina transcedentaliilor în care fiinţă, bine, adevăr şi unul, nu sunt doar aspecte ale gândurilor, ci fundaţie lor. Aşadar, Aertsen are convingerea că filosofia medievală poate fi legată de doctrina trancedentaliilor. 

 Note:


Bunaciu Ioan, Prelegere la cursul de Apologetică, p.25, curs nepublicat. Bibliotaca Institutului de Teologie Baptistă, Bucureşti. 

E. Gilson, Le philosophe et la theologie, Paris 1961, apud. Aertsen, 1995, p.3

Apud. Aertsen, 1995, p. 3

Idem

Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, p.225

Faculty of arts