«În învăţătura lui Hristos şi apoi a lui Pavel, creştinul este văzut ca un individ-în-relaţie-cu-Dumnezeu. Troeltsch afirmă că, în relaţie cu Dumnezeu există „individualism absolut şi universalism absolut”. Sufletul individual primeşte valoare eternă din relaţia sa filială cu Dumnezeu , aici avându-şi fundamentul şi fraternitatea umană: creştinii se strâng laolaltă în Hristos căruia îi sunt părţi constitutive. Această afirmaţie extraordinară se situează pe un plan care transcede lumea şi a instituţiilor sociale, deşi acestea îşi au originea în Dumnezeu. Valoarea individului este, în acelaşi timp, o coborâre, o devalorizare a lumii aşa cum este aceasta, se postulează astfel un dualism şi se instaurează o tensiune care este constitutivă creştinismului şi care va traversa întreaga istorie.»
Abordarea antropologică a modernităţii l-a condus pe Louis Dumont într-un studiu de aproape douăzeci de ani care a fost conturat în cartea sa Eseu asupra individualismului. În abordarea lui Dumont, individualismul este esenţa modernităţii, de aceea efortul său este acela de a contura o perspectivă generală asupra ideologiilor individualiste. În acest scop, abordează problema având două coordonate, una comparativă prin care pune într-o ordine ierarhică concepţiile individualiste ale culturilor naţionale din Europa, şi una cronologică prin care urmăreşte istoria, geneza şi dezvoltarea ideologiei moderne.
Luis Dumont sugerează că individualismul îşi datorează amploarea şi proeminenţa creştinismului care s-a răspândit având un mesaj care îl pune în centrul său pe individ-în-relaţie-cu-Dumnezeu. Teza lui Dumont este că „ceva din individualismul modern este prezent şi la primii creştini şi în lumea care îi înconjoară, dar nu este vorba de chiar acelaşi individualism care ne este atât de familiar astăzi„. Cele două forme de individualism sunt separate de o transformare care s-a întins de-a lungul a şaptesprezece secole Religia a fost fermentul major al individualismului, mai întâi în generalizarea formulei şi apoi în evoluţia ei.
Definiţia lui Dumont dată individului desemnează două noţiuni: „un obiect exterior nouă şi o valoare„. „Subiectul empiric vorbeşte, gândeşte şi vrea”, eşantionul individual al ,speciei umane aşa cum îl întâlnim în toate societăţile, iar pe cel de-al doilea, fiinţa morală independentă, autonomă şi, prin urmare, esenţialmente non-socială, care e putătoarea valorilor noastre supreme şi care se întâlneşte în ideologia noastră modernă despre om şi societate. Din acest punct de vedere există două tipuri de societate: acolo unde individul este valoarea supremă – individualismul; şi în cazul opus, unde valoarea este societatea luată ca întreg – holism.
Individul modern trăieşte în lumea socială numai în măsura în care această lume este lumea sa. Pentru el nu există „eu şi ceilalţi” ci numai „eu”, tot ce este în afară de lumea mea nu face parte din lumea socială. Relativizarea vieţii în lume dă naştere imediat la renunţarea la lume. În acelaşi timp, religia, de tip creştin-ortodox dar şi protestant în anumite forme, propune desăvârşirea spirituală numai în condiţia depărtării de lume, fapt care favorizează dezvoltarea exacerbată a individualismului. Relaţia individului cu lumea constă numai în acte care să asigure subzistenţa.
Concepţia fundamentală despre om născută din învăţătura lui Hristos este că omul este un individ-în-relaţie-cu-Dumnezeu, un individ ce trăieşte într-o societate de tip individualist. Creaţia ex-nihilo afirmă valoarea individului prioritară societăţii. În creştinism este afirmată fraternitatea fundamentată e dragoste şi egalitatea care rezultă de aici, o egalitate care, după cum Troeltsch susţinea, nu există decât în prezenţa lui Dumnezeu. În termeni sociologici putem spune că emanciparea individului printr-o tanscendenţă personală şi reunirea indivizilor-în-afara-lumii într-o comunitate care umblă pe pământ, dar îşi are inima în cer, este o formulă acceptată pentru creştinism. Individul ca valoare este conceput ca exterior organizării sociale şi politice date, el în afara ei şi mai presus de ea.
Din textul propus spre discuţie aş dori să subliniez câteva idei:
Ø Individul – fiinţă dependentă de relaţii.
În primul rând individul este dependent de relaţia cu Creatorul şi apoi de relaţia cu creaţia. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, iar acest Chip al lui Dumnezeu se referă în primul rând la caracterul personal şi relaţional al lui Dumnezeu. Dumnezeu are raţiune, sentimente şi voinţă, însă capacitatea Sa de relaţionare primează. Trinitatea este imaginea părtăşiei perfecte, modelul de societate din care derivă idealul nostru după perfecţiune. Desigur acest ideal devine uneori utopie, însă ideea rămâne valabilă – omul nu poate trăi în afara relaţiilor – este o fiinţă dependentă.
Ø Individul primeşte valoarea în virtutea relaţiilor pe care le are.
Modernitatea suferă de patologia individualismului având ca singura deviza: „fii ceea ce eşti din totdeauna!” Acesta este noul „be yourself”-ul de origine americană preluat cu recunoştinţă de europeni, pentru a justifica lipsa de respect fata de cel de lângă tine.
Individualismul este atitudinea după care în luarea deciziilor sociale şi morale persoana umană individuală, îşi socoteşte drepturile şi nevoile ei situate deasupra tuturor colectivităţilor (familie, corporaţie, societate civila sau stat). Aceasta atitudine este justificată, de obicei, apelându-se la teoria ca numai persoanele individuale au drepturi (sau, cel puţin, drepturi naturale). Potrivit aceleiaşi teorii, atribuirea de drepturi unei colectivităţi nu este altceva decât rezultatul însumării drepturilor indivizilor care compun acea colectivitate. Apărători moderni importanţi ai acestui fel de individualism sunt Nozick si Rawls.
Individualismul este strâns legat de liberalism (acel abuz de libertate). Omul european vede astăzi ceea ce caută. Interesul personal îl orbeşte şi nu mai poate să-şi vadă cel care cândva i-a fost, frate, sau prieten. În dorinţa lui de popularitate, calcă pe cadavre. Individualistul vorbeşte doar la persoana I „eu”. În gândirea lui nu încape acel preţios şi necesar „noi”. Munca în echipă este acceptată doar în cazuri extreme, dar niciodată profitul nu se va împărţi. Exploatarea, manipularea, abuzul sentimental, compromisul familiar, totul se poate sacrifica pentru individ. Dictonul latin care se potriveşte atât de bine societăţii europene este „homo homini lupus” (omul cu om este lup). Orice intră în conflict cu „eu” trebuie eliminat. Individul trăieşte într-o lume a fricii, a duplicităţii. Nu are încredere în nimeni, trebuie să mintă ca să „supravieţuiască”. Pentru el îndemnurile de milă, ajutorare, caritate, toleranţă rămân seci şi fără relevanţă.
Generaţia conştientă de sine şi egocentrică a ultimilor ani, care se opunea oricărui angajament precis, oricărei decizii politice şi sociale, incertitudine a făcut loc unei generaţii dominată de incertitudine şi lipsă de sens. Tineretul de astăzi este aşadar „obosit de libertate.” Omul modern este incapabil de comunicare, şi pentru asta nu a trebuit să aştepte era computerelor şi a ciberneticii.
Ø Individul este valoarea concretă a societăţii.
Niciodată interesul pentru societate nu trebuie pus deasupra interesului pentru individ. S-a dovedit de-a lungul istoriei că atunci când societatea a fost valorizată superior individului, individul a fost cu atât mai neglijat şi opresat. Cu cât se exacerbează importanţa societăţii cu atât mai mult se erodează importanţa individului în acea societate, Teoriile radicaliste şi conservatoriste ale individualismului sunt tocmai o replică dată abuzurilor groteşti care au avut loc în istorie pe baza idealului comun al societăţii.
Unul dintre aspectele fundamentale prin care se distinge sociologia creştină este afirmarea voinţei libere şi responsabilitatea omului. Concepţia creştină îi conferă omului mai mult control asupra societăţii, dar în acelaşi timp îl împovărează şi cu mai multă responsabilitate. Omul, în perspectivă creştină, trebuie să suporte consecinţele deciziilor lui. „Dacă acţiunile umane ar fi fost într-un fel condiţionate de codul genetic sau de factorii sociali externi, atunci nici un judecător nu-l poate învinovăţi pentru răul care îl face.”
Faptul vinovăţiei este una dintre realităţile majore ale existenţei omului. Sociologia creştină înţelege omul în lumina voinţei libere a omului şi a consecinţelor deciziei lui libere de a se îndepărta de Dumnezeu. Omul nu este „o simplă rotiţă intr-un mecanism, el nu este un actor care joacă într-o piesă de teatru; el poate cu adevărat să influenţeze istoria.”
Sociologii creştini susţin că individul este mai important decât societatea, iar societatea este importantă din cauză că omul a fost creat ca fiinţă socială.
Europa timpurilor moderne a fost răvăşită de două sisteme ideologice care şi-au pus drastic amprenta pe mentalitatea şi conştiinţa oamenilor. Fiecare dintre aceste sisteme îşi revendică superioritatea în raport cu celălalt. Este vorba de comunism şi capitalism. Pe de o parte comunismul pune accentul pe clasă socială şi vorbeşte de egalitate, prin promovarea domniei proletariatului şi a economiei centralizate. Pe de altă parte, capitalismul pune accentul pe individ şi vorbeşte de libertate, prin promovarea democraţiei şi economiei private. Cu poate acestea între ele există o mare asemănare, atât că sunt produsul unei mentalităţi autonome, cât şi pentru că ambele au caracter raţionalist şi nu sunt interesate de iubire.
Creştinismul propune un anumit modelul de societate. Pentru creştini nu sunt importante nici libertatea, nici egalitatea, ci comuniunea sau relaţiile personale dintre oameni. Omul îşi găseşte adevăratul scop al existenţei într-o astfel de comuniune, în care legătura dragostei reciproce şi a ascultării reflectă comuniunea mai presus de fire a Sfintei Treimi. O astfel de societate implică idea de echilibru între unitate şi diversitate. Societatea creştină este devastată atunci când se pune accentul pe una sau pe alta dintre extreme. În comunitatea creştină fiecare individ este important. Societatea creştină este terenul neutru unde un grup de indivizi locuiesc în unitate sub protecţia legilor comune. Biserica este modelul creştin pentru societate. Accentul în comunitate creştină nu cade pe drepturi ci pe responsabilităţi. Noi suntem, în primul rând, responsabili înaintea lui Dumnezeu, iar acest fapt are efect asupra fiecărui segment al relaţiilor noastre: cu noi înşine, cu familia, cu aproapele. Valorile noastre nu ar trebui sa fie libertatea (privilegiul personal) sau dreptatea (egalitate absolută în drepturi), ci amândouă la un loc, libertate şi dreptate, dar o cale mai bună decât aceasta este dragostea.
[i] Dumont L., Eseu asupra individualismului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997. p. 42
L. Dumont, Eseu asupra individualismului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 36
Revista de Comerţ si Industrie Barometrul Parlamentar Micul Paris, Barometrul Politic
Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne, p.86
William Stanmeyer, apud. Noebel, Înţelegerea vremurilor, p.209
Francis Scheffer, apud. Noebel, Ucenicia naţiunilor, p.209
D. Popescu, Hristos, Biserica, Societate, p.90
Bibliografie :
***Revista de Comert si Industrie Barometrul Parlamentar Micul Paris Barometrul Politic
Dumont L., Eseu asupra individualismului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997,
Noebel A. D. ,,Înţelegerea vremurilor” Concepţii religioase actuale despre lume si căutarea adevărului” Publicată de ACSI, Colorado 2000
Popa G. Comuniune şi înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne Editura Trinitas, Iaşi 2000
Popescu D., Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului biblic şi de misiune al Biserici Ortodoxe Române, Bucureşti 1998
Valentin Dedu 