INFLUENŢA MINORITARĂ


Influenta minoritaraIdeile noi, schimbarea, reforma, progresul, sunt purtate întotdeauna de o minoritate, şi nu de puţine ori doar de un singur om. Ei trebuie să lupte pentru aducerea în atenţia discursului public ideile în care cred, prin contestarea ideilor şi metodelor vechi şi propunerea alternativelor. Este o luptă în care creuzetul opiniei dominante este rupt şi ceea ce este notoriu lasă locul la ceea ce până atunci a fost neglijat sau ignorat. Nu este o luptă lină, a progresului liniar. Nicidecum. Este o luptă acerbă, pe viaţă şi pe moarte. Nu este doar o luptă de idei, ci este o luptă susţinută de oamenii care poartă acele idei. Ideile vechi s-au formalizat, s-au instituţionalizat şi sunt apărate de experţi şi instituţii care au de partea lor toate pârghiile sociale.

Totuşi, deşi pare o luptă surdă şi fără de prea mare rezonanţă, există un anumit tip de oameni care nu renunţă şi, purtaţi de un vis, ei merg înainte indiferent de opoziţie şi de obstacole. Cum se explică influenţa acelor oameni care nu au avut armată, care nu au avut susţinere politică, nu au avut mulţimi mari de partea lor şi totuşi au provocat schimbări incontestabile? Aceasta este influenţa minoritară. Deşi vin de la marginea societăţii, ei atrag prin forţa spiritului lor şi, urmaţi de câţiva ciudaţi, o minoritate deseori de nebăgat în seamă, ei schimbă lumea. O scânteie care se aprinde undeva izolat, apoi devine un foc care se întinde tot mai mult şi care nu mai poate fi oprit. Este vorba de acea sămânţă mică pusă într-un pământ şi care îşi aşteaptă vremea. O sămânță care poartă în ea speranţă, libertate, mântuire. Nimeni nu poate opri o idee căreia i-a sosit vremea, spunea Victor Hugo. Nimeni nu poate opri un om care a creat o vreme prielnică pentru ideea lui.

Cel mai potrivit exemplu pentru a ilustra influenţa minoritară este Isus Hristos. Modul şi momentul în care a venit în lume nu au putut prefigura influenţa Lui de-a lungul mileniilor. Un copilaş născut în una dintre provinciile Imperiului Roman a născut controverse care au răsculat conducerea provinciei (Iudea) şi a Imperiului. Omeneşte, influenţa lui Isus Hristos nu are logică. S-a născut ca un străin, a trăit ca un pribeag şi a murit ca un criminal, însă ideile şi exemplul Lui au transformat istoria.

Ce a făcut ca influenţa Lui să crească cu fiecare generaţie mai puternic? Desigur, nu putem să răspundem în câteva cuvinte la o asemenea întrebare. Despre locul lui Isus în istoria omenirii s-au scris mii de cărţi. Cred că dincolo de grile şi concepte, prin care am putea să analizăm influenţa lui Isus Hristos, cel mai înţelept lucru ar fi să recunoaştem această influenţă şi dimensiunile ei şi să fim inspiraţi de ea.

Isus a fost un revoluţionar, El a combătut cu îndrăzneală ideile tradiţionale din vremea Lui şi a atacat public justiţia coruptă. Opiniile şi valorile pe care le-a promovat sunt o provocare permanentă pentru toţi cei care ajung să le cunoască. Cei care le contrazic sfârşesc prin a face din ele pasiunea vieţii lor, iar cei care le acceptă devin promotori ai influenţei Lui.

Mi-ar plăcea să redau un citat care sumarizează ideile pe care eu aş dori să le transmit. Nu mai ştiu unde l-am găsit prima dată, nici cine este autorul, nici care este forma originală. Ştiu doar că eu am pus cele două paragrafe la un loc, pentru că am considerat că se leagă. Mi-am permis să le modelez puțin, pentru a face ca exprimarea să mă caracterizeze.

„El nu a scris nicio carte, dar cărţile care s-au scris despre El nu le-ar putea cuprinde nicio bibliotecă. Nu a scris niciun vers, dar despre El s-au scris mii de versuri. A împărţit istoria, a inspirat arta, a îmbogăţit cultura, a iluminat teologia şi a schimbat vieţi. A semănat speranţă acolo unde era deznădejde, a semănat iubire acolo unde era ură, a dus lumină acolo unde era întuneric şi, mai presus de toate, S-a jertfit pentru viaţa lumii.”

„Numele marilor oameni de stat, numele filosofilor, anarhiştilor, revoluţionarilor, au strălucit pentru o vreme şi au dispărut. Dar există un Nume care străluceşte cu fiecare generaţie mai puternic. Fiindcă Irod nu L-a putut ucide, moartea nu L-a putut învinge, mormântul nu L-a putut fereca, este temut de Diavol, venerat de sfinţi, adorat de îngeri şi proclamat de Dumnezeu Tatăl ca Domn al Domnilor şi Împărat al Împăraţilor. Numele Lui este Hristos Domnul.”

ISUS HRISTOS ÎN ISTORIA SECULARĂ


S-a speculat că Isus este un mit, o legendă sau o fantezie a Bisericii. Adevărul este că Isus este o realitate. Istoricii şi autorii păgâni precum şi cei iudei confirmă prin scrierile lor existenţa istorică a lui Isus Hristos.  Pentru a înţelege de ce tonul mărturiilor este atât de şters trebuie să ţinem cont de faptul că Palestina era atunci o neânsemnată provincie la periferia imperiului roman. Fenomenul profetic deşi era destul de fregvent la evrei interesa foarte puţin lumea păgână. Lumea păgână îşi avea zeităţile ei şi nu cunstitue nici o mirare dacă un nou profet trecea neobservat.

I. Scrieri iudaice:

Iosif Flaviu s-a născut  doar la cătiva ani de la moartea lui Isus. Este cunoscut ca fiind cel mai mare istoric antic al evreilor. Opera sa reprezentativă este „Antichităţi Iudaice”. In această carte două pasaje vorbesc despre Isus. Primul pasaj- in ordine cronologică- se găseşte in cartea 18, capitolul 3, paragraful 3, de obicei citat Antichităţi18.3.3. cercetătorii numesc acest faimos pasaj Testimonium Flavionum[1].

„În acel timp a trăit Isus un om înţelept care era făcător de minuni, învăţător al oamenilor care primesc bucuros bucuroşi adevărul. El a tras la sine  pe mulţi Iudei şi păgâni. El  fost Mesia. Şi când Pilat în urma pârii fruntaşilor noştri L-a osândit la răstignire cei care-l iubiseră mai înainte nu s-au lepădat de el, căci a treia zi li s-a arătat din nou, viu, precum prezisese despre elaceasta şi multe alte lucruri minunate dumnezeşti proorocii. Şi nici acum nu a încetat neamul acela care se numesc după el  creştini.[2]

Aici descrierea lui Isus drept „un om Înţelept” nu este tipic creştină, însă este folosită de Iosif Flaviu referitor la Daniel şi Solomon. În mod similar creştinii nu s-au referit la minunile lui Isus ca fiind „fapte minunate”(paradoxaerga), ci esact aceeaşi expresie este folosită de Iosif Flaviu referitor la minunile lui Elisei.  Si descrierea creştinilor drept un „neam” (philon) nu apare nicăieri în literatura creştină timpurie, în timp ce Iosif Flaviu foloseste cuvântul atât pentru „rasa” evreiască cât şi pentru alte grupuri naţionale sau obşteşti[3]

În plus pasajul redă vina principală a răstignirii lui Isus ca fiind mai dagrabă a lui Pilat decât a autorităîilor evreieşti. Acest fapt este cu totul diverit de gândirea creştină, din secolele al II-lea şi al III-leacare îi condamna mai mult pe evrei ca instigatori şi înfăptuitori ai răstignirii[4]

Următorul pasaj se află în cartea 20, capitolul 9, paragraful 1 (Antichităţi 20.9.1). Iosif Flaviu se concentrează asupra unui Ananus(Anania), care a fost fiul unui mare preot de dinainte, Ananus (Anania). „Acest Ananus mai tânăr care a preluat înalta preoţie, era un om cu un caracter neruşinat şi impertinent, el era deasemenea din partida saducheilor, care erau foarte rigizi când îi judecau pe vinovaţi, cei mai rigizi dintre toţi evreii” Iosif flaviu işi continuă relatarea spunănd că Ananus ” a comvocat judecătorii  Sanhedrinului şi a adus înaintea lor un bărbat pe nume Iacov, fratele lui Isus care era numit Hristosul şi pe câşiva alţii. El I-a acuzat că au încălcat legea şi I-a condamnat să fie ucişi cu pietre”.

Expresia „Iacov fratele lui Isus care este numit Hristosul” este prea evazivă pentru a fi folosită de un creştin pentru a demonstra mesianitatea lui Isus. Ea slujeşte scopului nostru pentru că demonstrează istoricitatea lui Isus Hristos.

Cuvântul Hristos a început ca fie folosit ca nume propiu foiarte devreme printre primii creeştini dintre neamuri. Paul Winter, un cercetător evreu, dezvăluie conştinţa faptului că mesia nua fost uzn nume propriu  şi reflectă deci mai degrabă o întrebuinţare evreiască decât creştină. Iosif Flaviu pur şi simplu  îL distinge aici pe acest Isus de ceilalţi 13 sau ami mulţi pe care îi menţionează în scrierile sale. Acest Isus, conform lui Iosif Flaviu, era cel numit Hristosul (adică Mesia)[5]

Talmudul ne arată care este părerea rabinilor din Palestina la sfârşitul primului veac, despre Isus. Un scriitor evreu, contemporan cu Isus, scrie: „Sânt locuri care merită să fie loate în considerare, caci ele ne spun că numele lui Iesua (Isus) din Nazaret, că el se ocupa cu vrăjitoria, adică făcea minuni, amăgea pe Israel, făcândulsă se rătăcească. Tălmăcea legea în aceeaşi formă ca fariseii,… şi a zis că nu a venit să adauge sau să suprime ceva din lege. El a murit în ajunul sărbătorii Paştelui care cădea într-o sâmbătă. A fost răstignit ca un eretic şi înşelător…”

Nu discutăm despre caracterul deformat cum este înfăţişat Isus aici, ci reţinem numai vechia informaţie din vechiul Talmud care iL atestă pe Isus ca o persoană istorică.[6]

II.                Scrieri păgâne:

Unul dintre documentele cele mai vechi care aminteşte despre Iisus Hristos este scrisoarea lui Pliniu cel Tânar (Plinius Scundus)a fost nepotul şi fiul adoptiv al lui Pliniu cel Bătrân. S-au păstrat zece volume din corespondenţa lui Pliniu cu împaratul Traian. In ultimul volum scris pe la anul 112 d.Hr. există  o scrisoare referitoare la creştinii din provincia Bitinia peste care era guvernator. Scrisorea lui este importantă pentru că dă informaşii excelente referitore la creştinismul timpuriu, dintr-o perspectivă necreştină. El notează  urmtoarele: „creştinii obisnuiesc să se adune înainte de răsăritul soarelui, ei cântâ un imn lui Hristos pe care Îl socotesc Dumnezeu, apoi făgăduiesc că nu vor fura, nu vor ucide, nu se vor desfrâna, bunurile  încredinţate lor nu le vor tăgădui”. Esenţial în această scrisoare este menţionarea lui Iisus Hristos pe care creştinii Îl consideră Dumnezeu.[7]

Istoricul  Corneliu Tacit care a trăit în anii cca.55-120 vorbeşte mult ăn „Analele” mult despre creştini. El spune clar: „creştinii pe care I-a prigonit Nero, au fost numiţi aşa de la Christ care a fost condamnat la moarte de către Pontius Pilat în timpul domniei lui Tiberiu”. Tacitus mai notează că Nero i-a pedepsit pe creştini ca să scape de scandalul provocat de focul care a distrus Roma, norodul fiind convins că focul a fost aprins din ordinul Cezarului. Pentru a scăpa de furia poporului întreaga vină este aruncată asupra creştinilor. În contiunuare el povesteşte  cum i-a pedepsit Nero pe creştini: „Au fost condamnaţi, îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi daţi morţii prin câini ori au fost ţintuiţi pe cruci iar când lumina zilei scădea li se dădea foc ca să slujească  de lămpi noaptea”. Nero a oferit grădinile sale participând personal la spectacolele din arene amestecânu-se în  mulţime, îmbrăcat în haine de negustor ori stând în careta sa. Se afirmă că acesta este cel mai important document care vorbeste dspre realitatea istorică a Domnului Iisus. Tacit este „considerat, de către toţi istoricul cel mai demn de crezare, un om în care sensibilitatea şi imaginaţia cu toate că erau puternice, nu au putut niciodată să atenueze simţul critic rar pentru timpul lui şi o mare onestitate în examinarea documentelor.

Un alt istoric care aminteşte despre Iisus este Suetoniu, care în cartea sa Viaţa celor 12 Cezari face doua refeiri la crestini.

Cea dintâi referinţă suna astfel: „Claudiu a expulzat din Roma pe evrei din cauza unor tulburări pe chestia unui oarecare Chrestus”– desigur Chrestus pentru care s-au certat evreii nefiind altul decât Iisus Hristos, fapt adeverit şi de către doctorul Luca în cartea Fpt.Ap.18:2, este  prilejul cu care şi familia de evrei  Aquila şi Priscila  a fost expulzată din Roma.

A doua referire se face într-un citat în care Suetoniu relatează despre Nero care „a pedepsit pe creştinii (christianis) aderenţii unei noi şi dăunătoare superstiţii”.

Lucian de Samosata, un satiric al secolului al doilea, se referea batjocoritor la adresa lui Hristos şi a creştinilor. El I-a asociat cu sinagogile din Palestina şi făcea aluzie la Hristos ca fiind: „omul care a fost răstignit în Plestina pentru că a introdus acest nou cult în lume…Ba mai mult, primul lor legiuitor I-a convins că erau fraţiîntre ei după ce păcătuiseră odată lepădându-se de zeii grecilor şi închinânduse aceluiaşi sofist crucificat şi trăind după legile lui” (Peregrinul trecător)[8]

Mara Bar-Serapion: la British Museum există un manuscris interesant care păstrează textul unei scrisoriscrisă puţin după anul 73 d.Hr. Această scrisoare a fost trimisă din închisoare de un sirian, probabil filosof stoic, fiului său. În efortul de aşi încuraja fiul să urmărească înţelepciunea, el medita: „ce avantaj au avut atenienii prin faptul că l-au omorât pe Socrate? Foametea şi nenorocirea a venit ca pedeapsă asupra lor ca pedeapsă pentru crima lor. Ce folos au avut oamenii din Samos că l-au ars pe Pitagora? Într-o clipă ţara lor a fost acoperită de nisip. Ce au cîştigat iudeii prin executarea înţeleptilui lor Împărat. Imediat după aceasta împărăţia lor a fost abolită. Dumnezeu I-a răzbunat pe aceşti trei oameni înţelepţi: atenienii au murit de foame, cei din Samos au murit de mare, iudeii ruinaţi şi alungaţi din ţara lor trăiesc complet împrăştiaţi. Însă Socrate nu a dispărut pentru totdeauna, el continuă să trăiască pin învăţătura lui Platon, Pitagora nua dispărut pentru totdeauna, el continuă să trăiască prin statuia lui Hera. Nici Înţeleptul împărat nua dispărut pentru totdeauna, el continuă să trăiască în învăţătura pe care a dat-o[9]

Bibliografie:

BUNACIU, IOAN, Curs de Apologetică, Institutul Biblic Roman

COPACIU, EMANUEL, Fiul lui Dumnezeu, Editura Porto-Franco, Galaţi-1991

McDOWELL, JOSH & Bill Wilson, El a umblat printre noi, Editura Here’s life, Societatae misionară română, Oradea, Romania 1994

McDOWELL, JOSH, Mărturii care cer un verdict, Here’s life publishers, inc San Bernardino, California USA 1992

McDOWELL, JOSH, Mai mult decât un simplu tâmpar

Revista Strigătul de la miezul nopţii,

Note:


[1] jOSH McDOWELL , El a umblat printre noi, P.35

[2] Emanuel Copăcianu, Fiul lui Dumnezeu, p.314

[3] ibidem1,p.39

[4] ibidem1, pp.39,40

[5] ibidem1, p.37

[6] idem2

[7]IOAN BUNACIU, Curs de apologetică, p. 10

[8] Josh McDowell, Mărtirii care cer un verdict, p.90

[9] Ibidem1, pp.53,54